Meciul cu Spania se înscrie într-o listă a amicalelor cu adversari foarte puternici, acasă, pentru naționala României. Serie începută în 2012, cu Uruguay, și continuată după doi ani, cu o altă sud-americană, Argentina. Acum, din nou adversar de limbă spaniolă, fost campion mondial, și tot egal.
Contra Spaniei, chiar dacă ibericii nu au aliniat integral garnitura de bază, ”tricolorii” au arătat, în sfârșit, o altă față decât cea scrâșnită și sterilă din preliminarii. Au arătat curaj și sclipiri ofensive, Nicușor Stanciu promițând să devină un jucător cum n-am mai avut în ultimii ani.
De fapt, pentru prima dată în istorie, naționala din Carpați nu mai are vreun jucător de mare valoare, o vedetă, în sensul bun al cuvântului. A avut mereu până acum. Guga, Wetzer I, Vogl, Tänzer I în anii ’20. Dobay, Bodola, Baratky, Bindea, Kovacs I în anii ’30. Petschowski, Reuter, B. Marian în anii ’40. Ozon, Apolzan, Bone, Voinescu, Gh. Constantin în anii ’50. Nunweiller III, Pârcălab, Dan Coe, Dobrin, Dumitrache în anii ’60. Dinu, Dumitru, D. Georgescu, Iordănescu în anii ’70. Balaci, M. Răducanu, Bölöni, Ștefănescu, S. Lung, Cămătaru, Lăcătuș în anii ’80. Hagi, Belodedici, Gh. Popescu, D. Petrescu, Răducioiu, Ad. Ilie în anii ’90. Contra, Mutu și Chivu în anii ‘2000. Apoi, nimic.
După 2010, anul în care trofeul a fost cucerit de Chivu, titlul de Fotbalist Român al Anului le-a revenit, pe rând, lui Torje, Rusescu, Chiricheș, L. Sânmărtean și Tătărușanu. Să fiu iertat, dar diferența este uriașă.
Fotbalul românesc trebuie să producă din nou mari valori. Fără ele, mai mult decât suntem la momentul ăsta nu putem pretinde. Din jucătorii actuali, poate N. Stanciu, poate Tătărușanu, poate Pantilimon vor ajunge la acest statut. Din cei trei, doi sunt portari…
