Autor foto: Cosmin Dan
Interviu publicat în nr. 4 (ianuarie 2014) al revistei ”Ripensia Sport Magazin”
A deschis drumul pugiliștilor români către culmile gloriei. În 1997, a devenit primul campion mondial român din boxul profesionist, dar imediat după victoria memorabilă, cu Santiago Samaniego, a fost nevoit să-și agațe mănușile în cui. S-a reorientat către raliuri, unde a progresat rapid, până la cea mai înaltă treaptă a podiumului național, iar în prezent îl găsim în rândul organizatorilor de competiții pe patru roți. Vorbim despre Mihai Leu, omul care nu s-a mulțumit niciodată cu un loc călduț, în pluton, ci a țintit mereu cel mai înalt pisc. L-am provocat pe fostul mare boxer la câteva reprize la sacul său de amintiri, purtându-l de lângă furnalele Hunedoarei natale până la Hamburg și înapoi.
– Să o luăm cu începutul… Știu că ați cochetat și cu alte sporturi până să ajungeți la box. Unde a fost momentul de cotitură?
– Eu eram înscris la tenis de câmp, la Hunedoara, iar într-o zi antrenorul era plecat. Cum nu eram prea liniștit atunci când eram mic, l-am bătut pe unul dintre colegii mei. Atunci a fost momentul în care am renunțat la tenis și am mers la box.
– Știați, în mare, cu ce se ”mănâncă” boxul sau ați fost împins într-acolo?
– Boxul nu era o noutate pentru mine. Prima oară, bunicul m-a dus la un meci de box și mi-a plăcut foarte mult. Apoi, când aveam vreo 6 ani, tatăl meu mi-a făcut cadou niște mănuși de box și poate că toate aceste lucruri au avut o legătură între ele.
– V-a prins din prima acest ”microb”?
– La vârsta aceea, eram foarte mic, foarte slăbuț și la început chiar am luat boxul ca pe un simplu mod de a-mi umple timpul liber. Părinții mei chiar s-au bucurat că am ceva de făcut și nu stau toată ziua în fața blocului. Oricum, nici eu și nici altcineva din jurul meu nu s-a gândit atunci că boxul va deveni profesia mea.
– Ați părăsit Hunedoara natală încă de la vârsta de 15 ani și v-ați stabilit la București, odată cu transferul la clubul Dinamo. Cum a fost impactul cu agitația Capitalei?
– Viața te învață întotdeauna. Normal, primul contact cu Bucureștiul n-a fost floare la ureche. Chiar mi-a fost destul de greu, pentru că, vă dați seama, distanțele fiind mari, mergeam foarte mult cu autobuzul, la școală, la antrenament și înapoi acasă. Apoi, Bucureștiul fiind un oraș mare, oamenii sunt mai agitați, în timp ce eu veneam dintr-o zonă extrem de liniștită cum e Hunedoara. Dar, treptat, am reușit să mă obișnuiesc și cu ritmul de acolo. Am stat o perioadă la o mătușă din București. În cei doi ani de zile în care am stat la ea în casă, pot să spun că a fost foarte atentă cu mine. Avea tot timpul grijă să mă țin și de școală, mai ales că eram elev la Liceul de Matematică-Fizică Gheorghe Lazăr, un liceu de mare prestigiu. A venit însă rapid vremea în care a trebuit să aleg între box și școală.
– Unde s-a făcut această disociere între mănușile de box și carte?
– De multe ori, nici nu îmi dau seama cum s-a ajuns aici. Eu plecasem la București cu totul alte gânduri. Planul familiei mele era să dau la Academia de Științe Economice (ASE). Prin box, am reușit să fac trecerea înspre Capitală, mai ales că ieșisem deja de două ori campion național de juniori până atunci și, în plus, apăruse și o convocare la lotul național. Tot în perioada respectivă, am participat și la primul meu turneu internațional, în Polonia, unde am câștigat primul loc și am primit titlul de cel mai tehnic boxer. Era mare lucru, dacă ne gândim că acolo au fost cam 150 de participanți. Din acel moment, ne-am dat seama cu toții că boxul poate deveni ceva mai mult decât o simplă ocupație extrașcolară.
”Mă simțeam permanent închis și supravegheat” - Mihai Leu
– Apoi, în 1986, a urmat transferul la Steaua…
– Intrasem la facultate, la zi, dar cum eram legitimat la Dinamo, acolo nu aveam posibilitatea să fac armata cu termen redus. Tot căutând o soluție, a apărut varianta unui transfer la Steaua, care îți permitea acest lucru.
– Fiind legitimat la Steaua, ați obținut prima mare victorie a carierei, titlul mondial la juniori în Cuba. Ce amintiri mai aveți de la Havana?
– A fost un examen foarte dificil pentru mine, mai ales că era primul campionat cu adevărat important la care participam. Ca o paranteză, trebuie să spun că, pentru mine, orice competiție era importantă. Când am câștigat Cupa 30 Decembrie de la Motru, m-am bucurat la fel de mult ca și pentru titlul mondial de juniori. Dar în Cuba a fost, într-adevăr, ceva deosebit. Ne-am deplasat acolo cu o delegație de trei boxeri, alături de antrenorul Relu Auraș. Din cei trei, eu și Francisc Vaștag am devenit campioni mondiali.
– În același an, ați luat o hotărâre decisivă – fuga din țară. Ce v-a împins către această soluție extrem de riscantă pentru acea perioadă?
– A fost un episod special, am avut foarte multe peripeții pe drum. Per total, o experiență ce m-a ajutat foarte mult în viață. După ce m-am întors din Cuba, de la Campionatul Mondial de juniori, eu fiind o fire mai rebelă, mi-am dat seama că nu merge nimic înspre bine în ceea ce privește sportul românesc. Dar nu neapărat asta m-a deranjat. Devenisem campion mondial și nici așa nu aveam voie să vorbesc cu sportivii străini la un turneu, nu aveam voie să vorbesc despre străinătate, iar toate acestea s-au strâns și n-am mai suportat. Mă simțeam permanent închis și supravegheat.
– Dacă nu greșesc, totul s-a petrecut după Balcaniada din Grecia…
– Într-adevăr, după Balcaniada organizată în localitatea Patras s-a întâmplat totul. Firește, mă gândisem dinainte că nu voi mai reveni în țară și așa am și făcut.
– Cum ați reușit să ajungeți din Grecia până în Germania?
– Pentru mine nu era vorba de lipsă de bani, dar în vremea respectivă nu erai lăsat să treci granița cu bani. Astfel că am fost nevoit să îmi vând echipamentul. Drumul spre Germania a fost o experiență interesantă. În primul rând, nu aveam pașaport, de fiecare dată noi, sportivii, ieșeam din țară cu o foaie colectivă, iar pașapoartele le țineau oficialii. Nu aveam niciun act la mine, astfel că, timp de 36 de ore, cât a durat drumul, am stat ascuns într-o ladă dintr-un tir. N-a fost ușor, dar a fost o experiență care mi-a arătat că în viață e posibil orice. Totul e să vrei și să te lupți.
”36 de ore, cât a durat drumul, am stat ascuns într-o ladă dintr-un tir” - Mihai Leu
– Odată ajuns în Germania, ați fost nevoit să vă reluați viața și cariera de la zero. Cum ați resimțit contactul cu o lume și o cultură total diferită de cea pe care o lăsaseți în urmă?
– Pe 25 decembrie 1987 am ajuns în Germania, deci chiar de Crăciun. Mi-a fost foarte greu, nu aveam niciun ban, nu aveam nici haine, nu aveam absolut nimic. Îmi păstrasem doar legitimația de boxer și buletinul. Au fost vremuri grele. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu tratat de sus de către oamenii de acolo, văzându-mă că n-am nimic. De exemplu, am vrut o dată să dau un telefon dintr-un restaurant și nici nu m-au lăsat să intru. De aceea spun întotdeauna că trebuie să respecți oamenii indiferent de aparențe, pentru că fiecare dintre noi avem o poveste a noastră.
– În perioada petrecută în Germania, ați boxat sub un nume germanizat, Michael Löwe. A fost o măsură impusă de cei de acolo?
– Prima oară am ajuns la Kaiserslautern. Apoi, auzind de mine, m-a căutat Valentin Silaghi, care era antrenor la Bayer Leverkusen și m-a adus acolo. Primul lucru care mi s-a spus în momentul în care m-am așezat la masă cu ei a fost că, din acea zi, numele meu va fi Michael Löwe. Într-un fel a fost un lucru bun, pentru că eu m-am dus la ei, și nu invers. Multă vreme, lumea de acolo nici nu știa că eu sunt român. Chiar până în momentul în care am devenit campion mondial la profesioniști și am urcat în ring cu steagul României.
”Meciul cu Samaniego a fost mult mai greu decât mi l-aș fi putut închipui” - Mihai Leu
– După alți trei ani la amatori, ați luat drumul profesionismului în 1991. Cum ați resimțit trecerea la acest nivel?
– M-am gândit foarte mult la această problemă, a trecerii la profesioniști, mai ales că avusesem o astfel de ofertă și cu un an înainte. Aveam însă o reținere, pentru că e un drum fără întoarcere. În momentul în care treci la profesioniști, nu mai poți reveni la amatori. Dar, până la urmă, am ajuns într-un moment în care mi-am spus că trebuie să fac pasul acesta. Din acel moment, mi-am propus să devin campion mondial.
– Lucru pe care l-ați reușit în 1997, după un meci memorabil cu Santiago Samaniego…
– A fost un meci extraordinar de greu, mult mai greu decât mi l-aș fi putut închipui. Asta și pentru că, în timpul meciului, a intervenit și acea accidentare la umăr. Se și vede pe casetă cum mi-a căzut mușchiul din repriza a treia. Eu avusesem ceva probleme la umăr dinaintea meciului, iar doctorul mi-a spus că există riscul să se rupă acel tendon și mi-a recomandat să fac un tratament și să amân meciul. Eu nu mai aveam însă răbdare și mi-am asumat acest risc. Nu am spus asta nimănui din două motive: în primul rând, pentru că nu e bine din punct de vedere strategic ca adversarul să știe că poți avea o problemă, iar în al doilea rând, pentru că mie niciodată nu mi-a plăcut să-mi găsesc alibiuri. Au știut doar soția mea, antrenorul și managerul meu, iar în momentul în care a venit la mine Ionel Stoica, de la TVR, fiind prieten cu el, i-am spus că am emoții foarte mari.
– Acea accidentare v-a grăbit și retragerea din ring. A fost acesta cel mai mare regret al carierei dv.?
– Am fost operat după meci. Poate că nici perioada de refacere nu a fost suficientă și cred că de aici s-a rupt totul. A fost foarte greu la început să accept că, pur și simplu, nu mai pot să boxez. Din momentul în care am vorbit cu doctorul și antrenorul meu și am luat decizia că nu voi mai urca în ring, aproximativ o săptămână n-am putut închide un ochi. Am ajuns să iau și somnifere pentru a putea dormi. Dar întotdeauna, în viață, trebuie să fii realist, să fii cu picioarele pe pământ. Eram tânăr, aveam doar 29 de ani, și trebuia să merg înainte.
”Tatăl meu a fost campion național la raliuri” - Mihai Leu
– Ați lăsat în urmă lumea boxului, iar în 1998 ați luat o ”curbă” de 180 de grade către raliuri…
– A fost, poate, neașteptat. E însă o pasiune moștenită de la tatăl meu, care a fost campion național pe circuit de viteză. La început, fiecare m-a privit ca pe un fost campion mondial de box venit să se distreze la raliuri. Și chiar eu am văzut la început acest sport doar ca pe un hobby. Însă eu, dacă mă apuc de ceva, mă implic și mă dedic în totalitate, și destul de repede am ajuns să fiu luat în seamă în momentul întocmirii clasamentelor.
– După cinci ani la volan, ați devenit campion național la raliuri, în 2003. Se poate compara acest moment cu vreo victorie din box, având în vedere că era vorba despre un cu totul alt sport?
– Titlul mondial în box e, în mod cert, cea mai mare realizare sportivă. Dar faptul că am devenit campion și la raliuri a fost de asemenea o mare bucurie. Pentru mine n-a fost neapărat o surpriză, deoarece, în momentul în care m-am dus spre acest sport, mi-am propus acest lucru. A fost unul dintre momentele importante din viața mea.
– Spre deosebire de cea din box, retragerea din cariera de pilot a fost alegerea dv. Ce v-a determinat să puneți ”frână”?
– În primul rând, am vrut să stau mai mult cu familia mea. Mi-am dorit să nu o mai știu pe soția mea stresată, pentru că sporturile pe care le-am practicat eu nu sunt tocmai lipsite de risc. Într-o zi mi-am spus gata! Am început însă de câțiva ani să organizez raliuri și chiar de curând am primit vestea că Aradul e etapă în Trofeul Europei, pe 9-10 mai 2014.
– Ați investit multă energie în acest raliu al Aradului. Care ar fi țelul final?
– Eu îmi doresc ca acest raliu să ajungă cât mai departe. Putem spera ca într-o zi să devenim etapă de Campionat Mondial, dar acest lucru nu e posibil peste noapte. Ne așteaptă foarte multă muncă și sunt convins că Aradul va ajunge, peste câțiva ani, unul dintre raliurile bune ale Europei. Când am studiat calendarul pentru sezonul viitor, am văzut că prima etapă e Sanremo, un raliu de mare prestigiu. Cred că e ceva deosebit să vezi Aradul atât de aproape de Sanremo.
Foto: Pilot de raliuri (sursa: mihaileu.ro)
”Când aveam vreo 6 ani, tatăl meu mi-a făcut cadou niște mănuși de box” - Mihai Leu
– Ați organizat și Raliul Timișului, cel care a fost scos, din păcate, din calendarul sezonului viitor. Nu ați simțit suficient sprijin în Timiș?
– Probabil că nu s-au legat lucrurile așa cum ar fi trebuit. Dar nu vreau eu să găsesc un vinovat pentru acest lucru. Eu am decis să mă concentrez numai pe Arad. În ultimii ani, am organizat de fiecare dată câte două raliuri și mi-am dat seama că e destul de greu. De aceea, mi-am spus că trebuie să mă axez doar pe unul, cel de la Arad.
