Amintiri cu Cristi Chivu

Foto: Cr. Chivu (autor: Constantin Duma – AGERPRES)

Era în vara lui 1997. CSMR, Reșița adică, tocmai intrase în A. Poli Timișoara tocmai căzuse. Amândouă erau în cantonament la Băile Herculane. Am fost acolo, pentru un reportaj despre alb-violeți. Vali Velcea, actualul secund al juniorului Uhrin, se pregătea cu reșițenii, dorind să plece de la Poli. L-am vizitat pe Velcea în camera sa, de la hotelul Domogled.

Acolo am cunoscut un puști, avea încă 16 ani. Cristi Chivu. Era colegul de cameră al lui Velcea. Un băiat simpatic foc. În aceeași zi, dar ceva mai târziu, am asistat la antrenamentul CSMR-ului, pe frumosul teren din cea mai frumoasă stațiune a României (ajunsă în ziua de azi o ruină…). Mircea Chivu, tatăl lui Cristi, era secundul lui Sdrobiș. ”Tată, plasează-te mai în margine!”, îi striga fiului. Seara, pe terasa de la Domogled, am făcut un interviu cu Mircea Chivu.

Tatăl lui Cristi s-a ridicat de tânăr la Ceruri, lăsând stadionul din Valea Domanului să-i poarte numele. Anii au trecut, Cristi a ajuns un mare jucător, unul dintre cei mai mari din istoria fotbalului românesc.

”Nu voi înceta niciodată să fiu român”, ”Inima mea bate pentru țară”, ”Să fim mândri că suntem români!”. Semna ”Cristian Chivu, român și jucător de fotbal”, când a făcut publică decizia sa de a se retrage din echipa națională. Echipă al cărei căpitan, simbol și lider a fost atâția ani! Iată că în acest mediu antiromânesc atât de promovat mai ales din interior, se ridică cineva și ne spune altceva.

A fost, atunci, în 2011, finalul unei generații a echipei naționale. Pe Cristi Chivu nu vârsta și nici accidentările l-au determinat să facă acest pas, la nici 31 de ani. A obosit însă să încerce să ducă spre succes un grup, cel al naționalei de atunci (iar cel de-acum e încă mult mai slab!), mediocru și fără nici o perspectivă. A realizat că din urmă nu vine nimic și e-n zadar.

Octavian Stăncioiu

Articol scris de