Foto: Cojereanu cu trofeul Cupei României 1958 (sursa: druckeria.ro)
Născut în 1927, la Arad, Petru Cojereanu a început să joace fotbal, legitimat, la Jimboliana Jimbolia, în 1940. Patru ani mai târziu a trecut la CFR Timişoara, la juniori, iar în 1945 la seniori, promovat fiind de antrenorul-jucător Kotormany.
Câştigând barajul din 1946, CFR accede pentru prima dată în Divizia A. Echipă feroviară, CFR-ul avea la dispoziţie chiar un vagon special de tren, cu bucătărie şi cuşete. Va juca alături de Pavlovici, Ritter, Reuter, Rodeanu, Bădeanţu, Androvits, în cea mai puternică formaţie pe care fotbalul timişorean o va avea după război.
Selecţionat în naţionala de juniori, evoluează în acel celebru România – Ungaria 5-0, din 1948, meci după care jucătorii au primit, din partea regimului bolşevic proaspăt instalat la putere, medalia “Merite sportive”. Ulterior va îmbrăca tricoul reprezentativelor de tineret şi B.
În 1951, Cojereanu s-a hotărât să facă pasul spre Ştiinţa, unde antrenor era un alt celebru ripensist, Beke. După puţin timp însă, în noiembrie acelaşi an, îi vine ordinul de chemare “la oaste”.
Astfel ajunge, la începutul lui 1952, la Câmpulung Moldovenesc, unde tocmai se puneau bazele unei echipe care a dansat puţin, dar intens, pe scena fotbalului românesc. Filială a lui CCA, gruparea din nordul ţării, numită CA, a racolat o serie de jucători de perspectivă, precum Birtaşu, Gârleanu, Alecsandrescu, Topşa, Duşan, Onisie, Zeană, timişorenii Rodeanu şi Bădeanţu. Acolo, antrenorul Ronay a pus la punct un sistem pe care îl încercase încă din 1949, la CSCA, acel 4-2-4 care va apărea pe plan mondial abia la CM din ’58, graţie Braziliei lui Pele şi Garrincha. Unul din cei doi stoperi era chiar Cojereanu, care îndeplinea rolul tactic asemănător cu al unui libero în faţa apărării imediate. Câmpulungul termină turul ediţiei 1953 pe locul 1 (deci înaintea CCA!), prilej pentru a fi… desfiinţat! “A fost o mare greşeală”, îşi amintea, într-o discuție purtată cu el prin anul 2000, distinsul profesor despre suprimarea echipei.
Refuzând ofertele venite de la Locomotiva (ex-Rapid), care punea la bătaie 25.000 lei, şi CCA, se întoarce la Ştiinţa. “Naşterea echipei de aur a Ştiinţei s-a produs printr-o conjunctură, mai mulţi jucători venind la studii în Timişoara aproximativ în acelaşi timp”. De exemplu, Gârleanu şi Dinulescu au sosit în ’54, Florescu şi Tănase – în ’55, Lereter – în ’57.
În 1958, fosta şi viitoarea Poli, cu Petru Cojereanu căpitan, joacă o carte mare. Intră în posesia Cupei, învingând Progresul în finală, şi trage la titlu până în ultima clipă. “N-am câştigat campionatul din prostie. Dacă n-am fi pierdut cu 7-0 la… Progresul, eram campioni”.
Şi totuşi, de ce Ştiinţa de atunci nu a putut sparge un anumit plafon care nu a adus-o niciodată mai sus de locul 3 în divizie? În primul rând, credea dl Cojereanu, din cauza faptului că finalul de sezon coincidea, după revenirea la sistemul toamnă – primăvară, cu sesiunea studenţească. Sesiune în care erau angrenaţi majoritatea jucătorilor Ştiinţei, iar calitatea de jucător al echipei institutului politehnic nu însemna mai nimic în faţa majorităţii profesorilor. Apoi, conducerea, formată din cadre didactice, a dat dovadă de lipsă de pragmatism, neimplicându-se în activităţi de o moralitate îndoielnică, dar obligatorii în drumul către titlu. Altfel, primele erau în jur de 100 lei.
În 1958, în cadrul general al unei acţiuni de epurare politică, unii jucători sunt suspendaţi pe viaţă din activitate. Printre ei se afla şi stoperul Ştiinţei, internaţionalul Brânzei, dar asupa măsurii se va reveni ulterior. Vor pleca Florescu, Ciosescu (ambii la Farul), Zbârcea (Braşov), iar noii veniţi, mai puţin talentaţi, nu vor putea menţine ştacheta performanţelor la acelaşi nivel. Adăugaţi şi oboseala acumulată de către cei rămaşi din echipa de aur, şi motivele căderii care a urmat apar extrem de clare.
În 1961, Petru Cojereanu se retrage. De aici încolo, va activa doar ca şi conducător al alb-violeţilor: o scurtă perioadă în 1964, apoi preşedinte al secţiei în 1967 (când a reuşit perfectarea unui turneu la Erevan), vicepreşedinte al secţiei între 1972 şi 1975, vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie între 1990 şi 1993. Surprinzător, având în vedere “ochiul” său tactic, nu va antrena niciodată. Se va dedica, în schimb, carierei profesionale, devenind unul dintre cei mai respectaţi profesori de la Facultatea de Mecanică.
Fotbalul timişorean trecea, atunci, prin anul 2000, printr-o perioadă extrem de grea. În special pentru că “au dispărut maidanele”, afirma dl Cojereanu.
S-a stins din viață în 2009.
