Alexandru Ene, Ene I, cum a fost cunoscut ca fotbalist, s-a născut la 19 septembrie 1928, la Brăila, dar fotbalul a început să-l joace la București (la Olympia, fostă campioană în anii de pionierat ai fotbalului românesc). Debutează în Divizia A la Metalochimic (ulterior Metalul, iar după Revoluție, Faur), din Capitală.
În 1951 ajunge la Dinamo, și aici va cunoaște gloria. Cu echipa Ministerului de Interne va cuceri (doar) un titlu național, în 1955, și va fi golgeterul primei divizii, cu un an înainte (va strânge 105 goluri la nivelul D1, în doar 179 prezențe!). În 1956, Dinamo este primul club românesc participant în cupele europene (în CCE), Ene I fiind în centrul liniei de atac (în sistemul WM). Acea trupă dinamovistă a fost prima de mare valoare din istoria clubului. Cu Birtașu, frații Băcuț, Szökö, Călinoiu, V. Anghel, Nicușor, Suru…
Pentru națională va evolua în 11 meciuri, înscriind 5 goluri, în perioada 1953-1959, inclusiv în preliminariile CM. România avea în acei ani o generație excepțională, cu Voinescu, Toma, frații Zavoda, Apolzan, Bone, Gh. Constantin, Ozon, Petschowski, Tătaru I, plus dinamoviștii deja numiți. Aur ca la turci! Și totuși, n-a reușit nici o performanță. Pe atunci se calificau doar 16 echipe la Mondiale, iar Europenele încă nu apăruseră. Ene I se lupta pe post cu marele Ozon.
În 1960, la doar 32 ani, Ene I își pune ghetele în cui. După retragere, a rămas în fotbal, între 1971-1973 fiind chiar vicepreşedinte la Dinamo.
Nu a fost, cum s-ar putea crede, fratele lui Ene II (tot atacant central, și tot la Dinamo, în prima jumătate a deceniului șapte).
Avea 82 ani când s-a stins din viață, la 22 mai 2011.
Sursa foto din introducere: fcdinamo.ro
