Articol scris în toamna 2000, pentru săptămânalul “Focus vest” (Timişoara), după eliminarea Universității Craiova din Cupa UEFA de către macedonenii de la Pobeda Prilep.
Oglindă fidelă a nenorocitei societăţi româneşti, fotbalul nostru s-a făcut din nou de râs pe scena cupelor europene. De fapt, în anticamera lor, pentru că eurocupele încep cu adevărat abia acum.
Craiova fostului securist Neţoiu, a fabricantului de margarină Ilinca şi a fostului rapidist Gheară a clacat de o manieră lamentabilă, în faţa unei echipe abia ieşite din anonimatul diviziilor inferioare ale Iugoslaviei Mari. Ceea ce se întâmplă în Bănie, de un deceniu încoace, nu sunt decât bancuri cu olteni.
Este semnificativ că nici măcar unul dintre marii jucători ai celei mai frumoase echipe de club din istoria fotbalului românesc – Craiova ‘70-’80, cea care a ridicat prima capul în Europa, înaintea protejatelor comuniste Steaua şi Dinamo – nu se află la Universitatea. Balaci rătăceşte prin deşertul arab, Lung a ajuns tocmai la capătul lumii, în Japonia, Geolgău îngheaţă de frig în Feroe, Ştefănescu antrenează la Reşiţa, Ţicleanu la Galaţi, Boldici face pe secundul la Steaua, Cămătaru se ocupă de afaceri, iar pe Ungureanu, Irimescu, Tilihoi, Donose, Ciupitu, Beldeanu, Negrilă şi Crişan nu-i bagă nimeni în seamă. Nici măcar Cârţu, cel care a adus Craiovei ultimul event, nu poate conduce decât minuscula Extensiv.
Universitatea Craiova se scufundă văzând cu ochii, şi asta pentru că este “feuda” unor conducători şi antrenori care nu au nimic în comun cu istoria şi, cu atât mai puţin, cu spiritul echipei.
