Trepte de suferință ”tricoloră”. Digitalizarea emoțiilor

Articol apărut în nr. 3 (decembrie 2013) al revistei ”Ripensia Sport Magazin”, după eliminarea României de către Grecia în play-off-ul pentru CM 2014

Am avut o șansă reală, uriașă chiar, de a ajunge la Mondialul brazilian. Am dat, la barajul numit – în termenii globaliști ai neo-limbajului de lemn – play-off, peste o echipă de bătut. O Grecie organizată defensiv și cu un antrenor bun, atât.

Am clacat însă lamentabil. Ba chiar am pierdut calificarea fără a fi cu adevărat în cărțile ei decât în minutul în care-am egalat pe Karaiskakis. Am fost morți, și știm de ce.

Pentru că nu mai avem un sistem care să producă fotbal și fotbaliști de valoare. Pentru că sistemul e corupt și dezorganizat. Pentru că tinerii și copiii nu mai au chemare pentru sport. Pentru că avem tot mai puțini antrenori de valoare. Pentru că liga ne este invadată de jucători străini de mâna a treia (n-au ei nicio vină, mănâncă și ei o pâine, sau un cozonac). Și pentru încă vreo 50 de motive.

Unul dintre ele, antrenorul naționalei. De ce s-o fi dus să joace deschis la Pireu, Dumnezeu știe. E simplu, desigur, după război, să analizăm, să disecăm, să găsim vinovați. Nu e vorba de asta. Trebuie să acționăm însă contra rădăcinilor răului care bântuie fotbalul nostru deja de prea mult timp.

În comunism, am avut performanțele Craiovei, ale lui Dinamo și, în special, ale Stelei în cupele europene. Plus câteva calificări cu naționala. În primul deceniu de după Revoluție, am avut ”Generația de aur”, formată tot în comunism. Apoi n-am mai avut nimic. Pentru că niște calificări în grupele Ligii Campionilor și în primăvara Ligii Europa nu înseamnă nimic.

Era minutul 15 la Pireu și nu înțelegeam nimic. Se juca pe contre și nu înțelegeam de ce. Așa l-am făcut erou pe Mitroglou, atacantul cu figură de aheu la Troia și cu nume de fanariot.

Returul s-a încheiat după vreo 20 de minute. Fără nicio idee de joc, fără angajament fizic, fără a putea desface apărarea elenă, ”tricolorii” au rulat în gol.  De pe bancă, Pițurcă privea încruntat, cum îi e felul, la felul în care România aluneca spre o eliminare anticipată.

N-am înțeles de ce am privit la Grecia ca la un cal troian. De parcă ar fi fost nu știu ce echipă… Orice echipă mediocră ajunge, mai nou, când joacă împotriva României, să ne dea fiori de echipă adevărată. Să ne amintim cum ne-am chinuit, în primăvară, la Budapesta, în fața uneia dintre cele mai slabe garnituri din istoria Ungariei.

Am ratat Mondialul fără a da vreo secundă iluzia, în baraj, că putem să fim la Rio. Și-am acceptat asta fără nicio remușcare, ba chiar fără nicio emoție.

Obișnuiți cu acele calificări în serie ale lui Hagi & Co. (excepție, Sofia ’91, într-un meci pe care nu-l vom înțelege niciodată), am suferit cumplit când ne-a eliminat Slovenia, acum 12 ani, tot într-un play-off pentru CM. Nu am dormit nopți, l-am răstignit pe Hagi. Și cât de bine jucasem, și cât de mare era diferența de valoare între noi și oamenii lui Katanec! Au fost suficiente câteva erori în apărare, câteva erori ale arbitrului din tur și câteva erori ale lui Hagi. Iar de-atunci, peste naționala noastră s-a lăsat noaptea.

Am suferit cumplit când Laursen, în blestematul minut 90+5, ne-a oprit, acum 10 ani, din drumul spre Portugalia. Când am ratat pentru Weltmeisterschaft am suferit mult mai puțin. Calificarea și prezența la Euro 2008 au fost doar momentul de apogeu al generației lui Mutu și Chivu, doi lideri-epigoni ai naționalei de după Hagi și Gică Popescu. Un apogeu tern, finalizat cu rulajul în gol contra rezervelor Olandei. Când am ratat pentru Africa de Sud deja nu am mai suferit deloc. Eram scoși din cărți cu mult înainte de final. La fel s-a întâmplat pentru Euro 2012.

Iar acum… Acum am avut doar iluzia suferinței. Și asta numai pentru a exersa o emoție, într-o lume – în fond – tot mai gri (dar, în formă, tot mai multicoloră), în care și emoțiile ne sunt supravegheate și digitalizate.

8-1 în ‘30, în Cupa Balcanică. 3-0 în ’57, în preliminarii CM. 6-1 în ’77, amical. 3-0 în ’88, în preliminariile Coppa del Mondo (vă amintiți de serile italiene, cu Hagi, Maradona, Gianna Nannini și mineriade? Sunt 23 de ani de-atunci, dar parcă era o altă eră geologică, atât de mult s-a schimbat lumea!). Cam asta era diferența dintre noi și greci, la fotbal.

Însă, odată cu schimbarea lumii, ne-am schimbat și noi, și fotbalul nostru. Poate că nici nu mai suntem, noi, oamenii care am fost.

Octavian Stăncioiu

Articol scris de