Caricatură de Popa’s Academy
În urmă cu mai mulți ani, Cosmin Contra a acordat un amplu interviu, despre cariera sa de până atunci, revistei ”Regele Fotbal”. Îl vom reproduce în mai multe părți. Astăzi, partea a doua.
– A urmat, în 1995, Dinamo.
– A fost o plecare aşa, mai… Eu terminam contractul în vară şi toată lumea a fost mulţumită cu plecarea mea. Bineînţeles, atunci am avut mai multe oferte. Dinamo a fost cea mai serioasă, a mai fost şi Craiova, cu Sorin Cârţu, care mă suna în fiecare zi, iar eu lăsam vorbă că nu eram acasă, cu toate că el m-a ajutat atunci când aveam probleme cu nea Costică, mă chema la lotul de tineret, deşi nu jucam aproape deloc în Divizia B. Am preferat Dinamo pentru că erau mulţi bănăţeni în echipă. Era Varga, era Macavei, era Bătrânu. Deja eram aproape jumătate din echipă. Cred că a fost şansa vieţii mele, deoarece, ajungând la o echipă de top din Bucureşti, atunci, pe vremea aceea, erau şanse mari să ajungi la echipa naţională, cum de altfel s-a şi întâmplat…
– Ai debutat înainte de Euro ‘96…
– Da, dar înainte să debutez, am mai fost chemat la echipa naţională. Înainte, cu “Generaţia de aur”, erau 15-16 inşi de bază, plus doi din ţară pe care îi chemau aşa… Sau erau patru, din care doi rămâneau în tribună întotdeauna. Dar era o onoare faptul că mergeam cu ei şi făceam antrenamente, aveam doar de învăţat.
– Spre final ai avut probleme şi la Dinamo, cu Dinu…
– Probleme n-am avut. Cred eu, problema lor era că mai aveam un an de contract şi voiam să rămân, iar ei voiau să mă vândă. Totul a plecat de la un meci cu Rapid, când noi eram în fruntea clasamentului, 0-1, după care toată lumea a spus că eu am fost “omul potrivit la locul potrivit”. Bine, cine mă cunoaşte ştie că nu… De acolo a plecat totul. Apoi a urmat un meci la Reşiţa în care dl Dinu nu m-a folosit şi apoi mi-a zis că dacă nu plec din vară, anul următor nu-mi garantează postul de titular, cum se întâmplase în ceilalţi ani. Şi atunci eu, plin de nervi, i-am sunat pe Giovanni şi pe Victor şi le-am spus că din vară eu nu vreau să mai rămân la Dinamo şi că mă duc la orice echipă din România, la Steaua, numai să nu mai stau acolo. Eu nu mă gândeam la un transfer în străinătate. Plecând apoi în vacanţă cu familia, în Turcia, am mai avut o discuţie – bine, în fiecare zi îl sunam pe Giovanni şi-i spuneam că eu nu mai rămân la Dinamo – cu dl Dinu şi am hotărât că e cel mai bine. A venit a doua şansă a vieţii mele, transferul la Alaves, unde am avut norocul să întâlnesc un grup extraordinar de băieţi, în creştere, care m-au primit din prima zi ca pe un rege. Am prins cei mai buni ani din istoria Alavesului, ajungând, o echipă mică, într-o finală de cupă europeană. Eu, jucând bine doi ani la rând, am avut şansa să mă afirm în fotbalul mare.
– De ce ”explozia” ta s-a produs relativ târziu, la 24-25 de ani?
– Am ”explodat” târziu pentru că am ajuns în fotbalul mare târziu. Am ajuns la 24 de ani… Bine, e greu să te adaptezi în fotbalul de performanţă, trebuie să ai noroc să găseşti un antrenor şi un grup de jucători care să aibă încredere în tine. Eu cred că le-am avut pe ambele la Alaves.
– Ţi s-a potrivit foarte bine sistemul de joc, acel 3-5-2 în care aveai foarte multă libertate pe aripă, sau care a fost secretul adaptării tale extraordinare acolo?
– Multă lume greşeşte. Am jucat doar unele meciuri în 3-5-2. În acel sistem am jucat de puţine ori în campionat, dar lui Mane îi plăcea să utilizeze un 4-4-1-1, cu un singur vârf. Ce mi-a picat mie bine a fost încrederea pe care mi-a acordat-o.
– În acel sistem erai mijlocaş dreapta?
– Nu, eram fundaş, dar era sistemul în aşa fel încât, dacă plecam în atac, cei doi oameni din faţa apărării îmi ocupau partea, îmi acopereau spatele, cum se spune. De exemplu, la Milan nu am avut şansa să găsesc acei jucători. Sau, la Atletico, la fel. Asta a fost şansa mea la Alaves.
