Foto: NAC în 1944 (sursa: arhivă personală Iosif Kovacs)
În aceste zile a fost făcută publică dorința reînființării, în acest an, a Clubului Atletic Oradea. Iată istoria fabuloasă a acestei grupări, mari rivale a Ripensiei în România Mare…
Înfiinţat în 1910, când Transilvania era încă parte a Austro-Ungariei, Nagyvaradi Atletikai Club – în română Clubul Atletic Oradea – va deveni rapid simbolul fotbalului din oraşul bihorean. Iniţialele sale, NAC, apoi CAO, vor impune respect. Culorile clubului erau alb-verde.
Adunarea de constituire a avut loc la 25 mai 1910, în cafeneaua orădeană Emke, consiliul director fiind format din dr. Emil Jonas, preşedinte, Bela Miklo, preşedinte executiv, Andor Szabo, secretar, şi dr. Kalman Kovacs, casier.
În 1914, NAC câştigă campionatul Ungariei de Est (serie în al treilea eşalon, neoficial, în cadrul piramidei competiţionale a fotbalului maghiar de atunci). Rivala de pe plan local, în acei ani antebelici, era NSE, înfiinţată în 1906.
După Marea Unire, atleticii orădeni joacă o finală a campionatului naţional (1924, 1-4 cu timişorenii de la Chinezul). Culmea este că în trei ediţii consecutive (1930, 1931, 1932), CAO a ieşit din cursa pentru calificarea în turneul final al campionatului naţional la “masa verde”. În anii ’20, la echipă jucau internaţionalii români Ronay, Hönigsberg, Drescher, Ströck I, Csillag (viitor antrenor al echipei), precum şi Berkessy III, viitor internaţional maghiar.
În 1932, CAO efectuează un turneu de răsunet în Franţa şi Elveţia. Pentru comportamentul pro-maghiar din acest turneu (a evoluat sub titulatura de NAC, membrii clubului au purtat insigna clubului inscripţionată în maghiară, discuţiile între jucători şi conducători s-au purtat în maghiară), clubul a fost suspendat o lună şi amendat cu 5.000 de lei de către federaţie.
În acea perioadă, clubul era organizat, ca toate celelalte structuri sportive din ţară, pe baza legii 21/1924, iar conducerea grupării era formată din dr. Bernad Grünstein, preşedinte de onoare, Istvan Kovacs (coincidenţă de nume, în variantă maghiară, cu cel care va deveni marele antrenor român de la Ajax, Ştefan Kovacs), preşedinte executiv, Sandor Klein, secretar general, Gyula Grünstein, preşedintele secţiei de fotbal, şi Karoly Krüger, organizator de competiţii, apoi din dr. Ioan Pelle, preşedinte, şi Ernö Popper, preşedintele secţiei de fotbal.
Pe vremea Ripensiei, cu care a fost mare rivală, CAO avea un fantastic cvintet ofensiv (Glanzmann – Kovacs I – Ronay – Bodola – E. Kocsis), care a făcut furori în anii ’30. (Doi dintre ei, primii doi, au jucat şi la ”Ripi”). Din lot vor mai face parte nume importante, precum portarul Czinczer, fundaşul Chiroiu II, mijlocaşul Juhasz, atacanţii Kovacs II, Orza, Spielmann!
Kovacs I era timişorean, jucase la Chinezul, Banatul şi Ripensia, şi va fi primul român participant la trei turnee finale de Campionat Mondial, jucând pentru România la primele trei ediţii, în 1930, 1934 şi 1938!! Timişoreni erau şi Chiroiu II (ex-Politehnica, Banatul, ulterior la Ripensia şi CAMT), Juhasz şi Kovacs II.
Insuficient pentru ca echipa să se încununeze campioană a României. O singură dată a fost aproape, în 1935, când s-a clasat pe 2, la trei puncte de Ripensia.
Acesta a fost marele ghinion al lui CAO, de a evolua în timpurile în care legea o făceau Chinezul, mai apoi Ripensia, Venus şi Rapid. De altfel, alături de ultimele trei a format ”careul de aşi” al fotbalului românesc în anii ’30. Nici în Cupa României nu reuşeşte nimic.
Iar vara lui 1938 aduce o incredibilă retrogradare în Divizia B, la baraj, chiar dacă în poartă era cel care va deveni “Il Dio”, Mircea David, consacrat ulterior la Venus! În acel sezon, redevenit preşedinte al clubului, dr. Justin Filip pornise o campanie de românizare a echipei, aducându-i pe Orza, Borgea, Verzaru şi Pop. După câteva luni însă, Filip a fost înlocuit cu Ioan Pelle. Pelle reuşeşte să strângă din chete publice 47.000 de lei, pentru salariile restante ale jucătorilor. Falimentul dând târcoale, jucătorii au renunţat la o parte din banii pe care-i mai aveau de primit.
Se juca ofensiv, combinativ, cu multe pase, dar viteza de joc şi eficacitatea erau reduse. CAO punea un deosebit accent pe “artificii” şi tehnică, specifică Europei Centrale.
Oradea a avut privilegiul ca cei mai importanţi jucători din România interbelică, Bodola şi Baratky, să evolueze ani buni la cluburi ale sale. Primul la CAO, al doilea la Crişana.
Anii de război. Halfia timişoreană
Dictatul de la Viena, din 1940, prinde echipa tot în B. Cum Oradea a devenit atunci oraş maghiar, numele grupării redevine NAC. În sezonul 1940/41 se constituie o serie separată a eşalonului secund al fotbalului maghiar, cu echipe din teritoriul transilvănean răpit României. Serie pe care NAC o câştigă, promovând astfel în prima divizie a Ungariei, alcătuită din 16 formaţii!
În 1942 termină pe un meritoriu loc 5. În 1943 avansează pe 2, la trei puncte de campioana Csepel! Era prevestirea imensului succes ce-avea să vină.
În ediţia 1943/44 (şi nu 1942/43, cum s-a acreditat ideea în mediile româneşti, totul pornind de la eroarea – repetată şi în ultima ediţie a volumului – cărţii “Fotbal de la A la Z”), NAC obţine bilanţul 30 24 1 5 78-36 49, devenind campioană a Ungariei, cu nu mai puţin de 13 puncte avans (!!) faţă de locurile 2 (Ferencvaros) şi 3 (KAC), ultima fiind o altă echipă din Ardealul de Nord, Clubul Atletic Cluj! (Se acordau, bineînţeles, două puncte la victorie). Dintre rezultatele acelui sezon nu putem omite un 5-1 cu Ferencvaros. A fost prima campioană a Ungariei din afara Budapestei, campionatul disputându-se din 1901!
Din lotul ediţiei au mai făcut parte portarul S. Toth, mijlocaşii Simatoc şi Lorant, atacanţii Moniac şi Fernbach-Ferenczi. Golgeterul formaţiei a fost atacantul central Spielmann, cu 23 de goluri, urmat de Bodola (15) şi Toth III (14). Spielmann a fost desemnat cel mai bun jucător al campionatului, la fel ca şi Bodola în sezonul anterior. Antrenor, încă din 1940, era fostul internaţional român Ronay, arădean, component al celebrei linii de atac din deceniul anterior.
Dintre cei 16 jucători, şase (Vecsei, Meszaros, Onodi I, Stibinger, Toth III, Lorant) erau din Ungaria! Doar Simatoc (şi el rezervă) era de naţionalitate română. În lot erau şi jucători evrei, scăpaţi astfel, graţie calităţilor lor fotbalistice, de teroarea regimului horthyst. De fapt, NAC 1944 era o combinaţie de jucători orădeni (Spielmann, Fernbach-Ferenczi şi, prin adopţie, Bodola), timişoreni şi din Ungaria.
Toată ”halfia” (cum se numea pe atunci linia de mijloc) era din Timişoara! Toţi trei, Demetrovits, Juhasz şi Petschowski, se afirmaseră la Chinezul! În plus, Juhasz jucase şi la RGMT, iar Petschowski, şi la CAMT. De asemenea, rezerva Simatoc şi extrema Kovacs II se lansaseră tot în Timişoara, dar la Ripensia, respectiv RGMT. Niciunul dintre cei cinci nu vor mai juca vreodată în Timişoara.
Superstarurile erau Petschowski, considerat astăzi al treilea jucător din istoria fotbalului românesc, după Hagi şi Dobrin, şi Bodola, cel mai mare jucător al fotbalului românesc interbelic (unii, precum Vasile Deheleanu şi Angelo Niculescu, l-au considerat/îl consideră chiar cel mai mare all time).
Bazele acestei super-echipe fuseseră puse în 1940, imediat după Dictat, când au fost transferaţi, de la cluburi rămase în România, Spielmann (UDR), Bodola, Juhasz şi Demetrovits (Venus). Vor urma Petschowski (Chinezul), în 1941, şi Simatoc (Carmen), în 1942. În plus, în 1941 venise Toth III (Ujpest), în 1942, Stibinger (Elektromos Budapesta), iar în 1943, Lorant, Fernbach-Ferenczi (KAC) şi F. Meszaros (Ujpest). Demetrovits, Juhasz şi Bodola făcuseră parte din marea echipă a Venusului, iar Toth III, dintr-o altă trupă de legendă, Ujpest.
Dintre ceilalţi jucători prezenţi la NAC în perioada 1941-1943, îi amintim pe Halaty, Scherz, Kovacs I şi Incze II, ultimii doi venind în ’40, de la FC Ploeşti (denumirea de atunci a Ploieștiului), respectiv Mureşul Tg. Mureş, şi plecând în ‘43, la Gamma Budapesta, respectiv KAC.
Sezonul următor, 1944/45, a fost întrerupt, din cauza situaţiei frontului, în toamnă, după doar patru etape, în care NAC reuşise două victorii şi o remiză.
Iar toate aceste ediţii ale anilor de război ale campionatului Ungariei (excepţie, 1944/45) au contat, spre deosebire de România, ca ediţii oficiale. Astfel, pentru totdeauna, lista campioanelor Ungariei va conţine în dreptul anului 1944 numele de NAC, adică, în traducere, Clubul Atletic Oradea… Şi, pe atunci, campionatul Ungariei era, chiar şi în anii de război, extrem de puternic.
În această perioadă, preşedintele clubului era Rudolf Jeney, iar în conducere îl regăsim pe Karoly Krüger, organizatorul de competiţii din anii ’30.
Echipamentul echipei se compunea din tricouri în dungi verticale alb-verzi, şorturi albe şi jambiere verzi. Se practica stilul aşa-zis scoţian, în sistemul clasic, 1-2-3-5 (fără stoper, care apăruse de mai bine de un deceniu în Anglia).
Internaţionalii româno-maghiari
În naţionala României jucaseră, înainte de Dictat, Kovacs I, Bodola, Juhasz şi Demetrovits, după război vor urma Petschowski, Incze II, F. Meszaros, Toth III, Stibinger şi Fernbach-Ferenczi, Simatoc a evoluat şi în timpul războiului (când încă nu plecase la NAC) şi după aceea, iar Spielmann a jucat atât înainte de 1940 cât şi după război.
În naţionala Ungariei evoluase Toth III (atât înainte de război, cât şi în anii de beligeranţă şi, apoi, în perioada postbelică), în timpul războiului au fost selecţionaţi Spielmann, Bodola (care va juca pentru reprezentativa maghiară şi după 1945), Kovacs I, Petschowski, F. Meszaros şi Kovacs II (toţi în timp ce erau legitimaţi la NAC), iar după război va fi rândul lui Onodi I şi Lorant, ultimul fiind titular în super-echipa Ungariei, a lui Ferenc Puskas şi Sandor Kocsis, campioană olimpică în 1952 şi finalistă CM în 1954!
Aşadar, Toth III, Spielmann, Bodola, Kovacs I, Petschowski şi F. Meszaros vor juca, de-a lungul anilor, atât pentru Ungaria, cât şi pentru România, Kovacs II şi Lorant (primul format ca jucător în România, al doilea în Ungaria) nu au îmbrăcat decât tricoul Ungariei, iar Stibinger, format ca jucător în Ungaria de dinainte de Dictat, doar pe cel al României.
Conform “cosmetizării” practicate de regimul ungar, jucătorii de origine non-maghiară (plus antrenorul) au apărut în acei ani sub alte nume: Ronai (Ronay), Demenyi I (Demetrovits), Perenyi (Petschowski), Sarvari (Spielmann), Szegedi (Simatoc), Lorant (Lipovics), Ferenczi (Fernbach), Barna (Stibinger), Vecsey (Weber), Fuszek (Scherz), Csapo (Moniac). De altfel, Lupovici, Fernbach şi Weber vor fi cunoscuţi şi în fotbalul românesc sub numele de Lorant, Fernbach-Ferenczi, respectiv Vecsei.
Singurul titlu românesc
Revenită României după reocuparea de trupele române, în toamna lui 1944, Oradea îşi va schimba, anul următor, numele echipei-fanion din NAC în Libertatea, apoi, din 1948, în ICO (Întreprinderea Comunală Orăşenească), după denumirea întreprinderii care preluase echipa, conform modelului sindicalist sovietic.
Mai mulţi jucători plecaseră în 1944 sau imediat după război. Demetrovits tocmai în viitoarea RFG (la Ingolstadt), F. Meszaros, Petschowski şi Bodola trecuseră la Ferar Cluj (fostul KAC), Onodi I la Ferencvaros, Stibinger la Kosice, Simatoc la Vasas Budapesta, Toth III la Carmen Bucureşti, Fernbach-Ferenczi la Karres Mediaş, Moniac la CFR Timişoara (făcând parte din marea echipă din primii ani de după război, alături de ex-ripensiştii Pavlovici, Rodeanu, I. Kovacs şi Kotormany, ultimul antrenor-jucător).
Lorant şi tânărul talent Băcuţ I se vor transfera la nou-înfiinţata ITA din Arad, unde vor ajunge rapid şi F. Meszaros, Petschowski, Stibinger şi Toth III, punând bazele marii echipe textiliste care va domina fotbalul românesc în primii ani postbelici.
Petschowski şi Fernbach-Fereczi vor mai juca la CCA, Lorant (la legendara Honved), Bodola (Vasas, MTK) şi Toth III (Vasas) îşi vor încheia cariera întorcându-se în Ungaria, F. Meszaros va ajunge în Portugalia (la Braga), iar Simatoc va evolua, după un periplu la Vasas (Ungaria), la marea Carmen Bucureşti, apoi în Italia (Internazionale, Brescia, Hungaria FbC Roma) şi Spania (Barcelona, Oviedo).
Ronay plecase şi el în 1945 la Ferar, devenind un nume de legendă în rândul tehnicienilor români. A fost şi antrenorul naţionalei României, al bucureştenelor CCA şi Locomotiva (actualele Steaua, respectiv Rapid), iar la începutul anilor ’50 va fi primul tehnician care va încerca în România sistemul 1-4-2-4, la CA Câmpulung Moldovenesc!
Şi ICO va deveni, în sfârşit, campioana României. În ediţia 1948/49. Mai jucau din vechea trupă doar Vecsei, Kovacs II şi Spielmann. Apăruseră nume precum Ion Vasile, Bodo, Zilahi, Serfözö şi Vaczi I. Antrenor era un alt fost component al legendarului “5” ofensiv, timişoreanul Nicolae Kovacs I, fratele celui care va deveni legendarul antrenor Ştefan Kovacs (fost jucător – cunoscut ca jucător sub numele de Kovacs IV – la CAO în anii ’30, apoi şi la Ripensia!). Este singurul titlu al României trecut în contul Oradei.
Îşi schimbă din nou denumirea, în Progresul ICO, şi are o ultimă răbufnire în 1956, cucerind Cupa României (2-0 în finala cu divizionara secundă Metalul Cîmpia Turzii), după ce în anul anterior, ea fiind atunci divizionară secundă, pierduse finala cu CCA, 3-6 după prelungiri! Acum se lansa viitorul internaţional Karikas, iar apoi în echipă va juca şi veteranul ex-internaţional C. Bartha.
Devine CS Oradea, apoi Crişana (nume purtat în perioada interbelică de un alt club al oraşului, la care s-a afirmat Baratky), iar după câteva retrogradări în B, repromovează în elită în 1962, cu acelaşi Ronay pe bancă.
După un singur sezon, în 1963, retrogradează din nou şi se desfiinţează, cedând locul din eşalonul secund concitadinei Flamura Roşie.
Echipa-fanion a fotbalului orădean va deveni FC Bihor, înfiinţată în 1958. Aceasta promovează în premieră în A chiar în 1963 (sub numele de Crişul), anul căderii vechiului CAO. Această coincidenţă a stat, cu siguranţă, la baza desfiinţării Crişanei.
Oradea nu va mai însemna însă mare lucru pe harta fotbalului românesc, după ce, în perioada antebelică, interbelică şi imediat postbelică, NSE, CAO şi Crişana contaseră atât de mult…
Despre NAC din anii din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a scris şi o carte, în maghiară şi apărută în Ungaria, în 1989, autor dr. Laszlo Demjen. În 2010 s-a sărbătorit centenarul de la înfiinţarea CAO, printr-un meci, la Oradea, între două echipe de old-boys, reprezentând Ardealul şi Ungaria. Cu acel prilej, marcat de accente iredentiste, a fost inaugurat şi un grup statuar în oraş, numit ”Centenar CAO”, în Parcul Brătianu.
