Foto: Nunweiller III (al treilea din stânga, sus) la Fenerbahce, în sezonul 1969/70 (sursa: aleks-fenerbahce.ru)
Ion Nunweiller (III) s-a născut la 9 ianuarie 1936, la Piatra Neamţ, într-o familie cu origini germane. S-a stins din viață azi, la 79 de ani.
A fost unul dintre cei șapte frați Nunweiller, toți fotbaliști la Dinamo sau la ”filiala” Dinamo Obor (!!), dintre care trei (Ion, Lică, Radu) au ajuns să joace în prima echipă a lui Dinamo și în națională!
A început fotbalul la București, la Unirea Tricolor, apoi la Progresul ICAS (fostul Venus), dar va trece repede la juniorii lui Dinamo. La 20 de ani debutează în prima divizie (numită, pe atunci, Categoria A, și disputată în sistem primăvară-toamnă, după model sovietic).
Debutează în națională la finalul anilor ’50, ca mijlocaș stânga. Se juca încă în WM, 3-2-5. La începutul deceniului următor devine căpitanul marii echipe dinamoviste care va domina fotbalul românesc: patru titluri consecutive, între 1962-1965. Antrenorul Traian Ionescu era primul din România care adoptase sistemul lui Helenio Herrera de la Inter, cu Nunweiller III primul libero din istoria fotbalului nostru!
La Olimpiada de la Tokio, din 1964, Nelu joacă stoper. Libero era rapidistul Dan Coe. Este, de mai multe ori, căpitan al naționalei.
În 1967, la Istanbul are loc primul meci în care dintr-o selecţionată internaţională fac parte şi jucători români, dinamoviștii Nunweiller III şi Pîrcălab evoluând la oaspeţi, învingători cu 2-0 în faţa Galatasaray-ului.
Între 1968-1970 joacă, plecând oficial, într-o vreme în care jucătorilor titrați aflați spre finalul carierei li se dădea drumul să evolueze peste hotare, la Fenerbahce. Câștigă titlul Turciei în ’70, apoi revine la Dinamo, unde mai joacă doi ani.
Fundaș de o tenacitate ieșită din comun, jucător-simbol al lui Dinamo, a inspirat, alături de fratele său Lică (Nunweiller IV, stins din viață în 2013, la 74 de ani), porecla de ”Câini roșii” dată dinamoviștilor.
Ca antrenor, câștigă două titluri chiar cu Dinamo, în 1973 și 1977 (ultima dată cu fratele său Lică secund), fiind și secundul lui Nicușor la titlul din 1975. La finalul anilor ’70 a fost unul dintre primii antrenori ai Luceafărului, legendarul club care reunea naționalele de juniori, creat atunci la București. În anii ’80 s-a remarcat ca tehnician la Corvinul și Flacăra Moreni (cu care a participat în Cupa UEFA contra lui Porto). După Revoluție, a antrenat și în Turcia, la Bursaspor (1990-1991). În 1993 o promovează pe Ceahlăul (echipa orașului său natal), în premieră, în elită. Între 1997-1998 a fost selecționerul naționalei feminine a României.
În 1981, reprezentativa noastră se califică la turneul final al CM de tineret U20 din Australia. Antrenorul “tricolorilor” era Nunweiller III, însă el nu a primit viză de ieşire din ţară din cauză că fratele său, Radu (Nunweiller VI), ”fugise”, anul anterior, în Elveţia. Astfel, antrenor al lotului a fost numit Cernăianu. România va cuceri medalia de bronz, iar Romulus Gabor va fi desemnat ”Balonul de Aur” al turneului. Cum se scrie uneori istoria…
Odihnește-te în pace, nea Nelu!
