Foto: Echipele înaintea meciului România – Ungaria din 2001 (sursa: frf.ro)
După încheierea Euro 2000, unde România fusese eliminată în sferturi de către Italia (0-2), la cârma corabiei “tricolore” a fost instalat Ladislau Bölöni, până atunci antrenor la Nancy, echipă cu care tocmai retrogradase din primul eşalon al Franţei. Tehnicianul de la Europene, Emerich Jenei, trecea în funcţia de director tehnic al FRF. Cei mai buni şi mai celebri jucători din lot, Hagi şi Gică Popescu, s-au retras din naţională imediat după CE. Bölöni a transformat obişnuitul 1-1-3-4-2 în care juca reprezentativa într-un 1-3-5-2 şi l-a desemnat pe Dorinel Munteanu noul căpitan al echipei.
În preliminariile World Cup 2002, deşi am fost capi de serie, sorţii ne-au aruncat într-o grupă cu Italia, mare favorită la locul 1 (calificant direct), adică formaţia care ne eliminase la Europene, unde ajunsese până în finală! Pentru locul 2, care asigura prezenţa la baraj, disputa se dădea între România, Ungaria şi Georgia, “tricolorii” având cele mai mari şanse. Lituania juca rolul outsider-ului.
Meciul cu Lituania de pe teren propriu a fost primul din noua campanie. A fost un 1-0 incredibil de chinuit, cu un gol marcat de nou intratul Ganea, cu numai un minut înainte de final.
Pentru a doua oară în decurs de nici patru luni, Italia ne învingea din nou: 3-0, scor stabilit încă de la pauză, după ce în min. 16 era deja 2-0… În preliminariile CM sau CE, naţionala României nu mai pierduse din 11 octombrie 1995 (1-3 cu Franţa). Al doilea şi ultimul joc susţinut în preliminarii în anul 2000 a fost ultimul în naţională pentru D. Petrescu, Belodedici şi I. Lupescu.
Primul meci oficial din mileniul al treilea s-a disputat la 24 martie, la Bucureşti. Adversară, Italia, cea în compania căreia se jucase şi ultimul oficial al… mileniului trecut. Bölöni a început în forţă operaţiunea de întinerire, preferând să titularizeze trei jucători proveniţi de la naţionala U21, pe Rădoi, Codrea şi M. Niculae, l-a readus pe Prodan şi i-a dat banderola de căpitan lui Ad. Ilie. Pe un teren foarte greu, partida nu a avut istoric. Au fost de-ajuns patru minute pentru ca oaspeţii să lovească de două ori. După partidă, intrat într-un conflict celebru cu Bölöni din cauza faptului că a fost introdus prea târziu în joc, Ganea a fost exclus din lot. Astfel, în decursul a exact nouă luni, Italia a întâlnit România de trei ori (întotdeauna în meciuri oficiale), pe teren neutru, în Italia şi în România. Şi a învins-o de fiecare dată, scorul total fiind de… 7-0! Iar F. Inzaghi a marcat în fiecare meci, înscriind patru din cele şapte goluri… De acum, era clar că italienii nu mai puteau pierde locul 1 în grupă, românilor rămânându-le doar şansa locului secund şi a barajului.
Peste patru zile, în Georgia, Bölöni a apelat la un 1-4-4-2 fără libero. Cu un nou căpitan de echipă, tânărul Chivu, românii au reuşit un 2-0 echivalent cu o gură de oxigen.
Pentru antrenorul României, maghiar de origine, partida cu Ungaria de la Bucureşti avea o semnificaţie aparte. Gâlcă, aflat în divergenţe cu Bölöni, a renunţat la naţională chiar înaintea jocului. A fost rechemat, în schimb, Ganea, iertat după scandalul provocat la meciul cu Italia. La 2 iunie, pentru prima dată, majoritatea spectatorilor unui stadion românesc erau îmbrăcaţi, la un joc al echipei naţionale, în tricouri galbene (culoarea tradiţională a echipamentului “tricolorilor”. Ungaria se prezenta fără românul Miriuţă (naturalizat maghiar), accidentat. Scorul a fost, ca şi în urmă cu doi ani, în preliminariile CE, 2-0 pentru gazde, ambele goluri fiind marcate de M. Niculae.
Peste patru zile, în Lituania, România a învins cu 2-1, aşteptând cu mari speranţe toamna. După acest meci, Bölöni a demisionat, plecând pe banca lui Sporting Lisabona. Locul său a fost luat de Gheorghe Hagi, cel mai mare jucător român al tuturor timpurilor, abia retras de pe gazon. El va impune un nou sistem de joc, 1-4-3-3 fără extreme, de fapt un 1-4-3-2-1.
Cu Gică Popescu revenit (şi în postură de căpitan) şi cu Sabău rechemat printre “tricolori”, României îi era suficient la Budapesta, pentru a nu mai rata locul 2 în grupă, un simplu egal. Pe ploaie, “galbenii” au învins şi de această dată cu 2-0, Miriuţă neevoluând la gazde. A fost prima victorie împotriva Ungariei pe terenul ei, succes care a parafat posibilitatea calificării prin baraj. Astfel, după ce ne-am chinuit atâţia ani să învingem Ungaria şi n-am reuşit, în numai doi ani am bătut-o de trei ori, şi de fiecare dată cu 2-0!
Ultimul meci din grupă a fost contra Georgiei, acasă. România mai avea o şansă de a termina grupa chiar pe locul 1, cel care asigura calificarea directă. Dar era vorba doar de o variantă utopică, însemnând, pe lângă o previzibilă victorie “tricoloră” contra Georgiei, o victorie a Ungariei în Italia (sau o remiză, în acest caz România trebuind să câştige în faţa Georgiei la cel puţin… 9 goluri diferenţă). Cu o echipă experimentală, Hagi nu a reuşit decât un surprinzător 1-1, golul nostru egalizator venind abia în min. 89. Oricum însă, şi în caz de victorie nu s-ar fi schimbat nimic în clasament, Italia învingând Ungaria cu 1-0.
Posibila adversară de la barajul pentru calificare la CM, în cazul în care România termina pe locul 2 în grupă, a fost desemnată înaintea returului cu Ungaria: locul 2 din grupa 1. Va fi Slovenia, adică tocmai echipa cu care jucasem ultimul amical, în vară (2-2 în deplasare), într-un moment când perechile pentru baraj nu fuseseră stabilite. Echipa noastră era favorită certă.
Prima manşă, disputată pe un teren greu, în deplasare, am pierdut-o cu 2-1, după ce am deschis scorul. Şansele de calificare rămâneau însă intacte. După meci, FRF a trimis un protest la UEFA, incriminând arbitrajul danezului K.M. Nielsen, care nu ne-a acordat un penalty clar la 1-1.
Returul a avut loc după patru zile, la Bucureşti, pe ploaie şi pe un teren la fel de greu. Am dominat de la un capăt la altul, dar în min. 55 vine lovitura ucigaşă: în urma unui contraatac, oaspeţii deschid scorul prin Rudonja. În min. 65, Contra prinde o bombă de la distanţă şi egalează. România mai avea nevoie de un gol pentru a intra în prelungiri. În disperare de cauză, Hagi încheie meciul cu nu mai puţin de… cinci atacanţi de meserie pe teren! Dar nimic nu se mai poate schimba. 1-1 şi eliminare.
Astfel, pentru prima dată după CE 1992, adică după exact un deceniu, România ratează o calificare. Seria celor patru prezenţe consecutive la turnee finale de CM sau CE şi a celor trei participări consecutive la turnee finale de CM a fost întreruptă. După eşec, Hagi a demisionat, ieşind pentru moment din circuitul fotbalului. La începutul acestui an, în locul său va reveni Anghel Iordănescu, până atunci antrenor la Al-Ain, în EAU.
Consecinţă a schimbului de generaţii, se remarcă numărul extrem de mare de jucători folosiţi în cele 10 partide ale preliminariilor, unul singur (Dorinel Munteanu) evoluând în toate. Golgeterul echipei a fost M. Niculae, cu 4 goluri.
Eşecul lui Hagi
Când au început preliminariile, era clar că ceva nu va mai fi la fel. Fără Hagi şi Gică Popescu, liderii de moral şi de valoare, declinul era inevitabil.
Bölöni a încercat, la început, să meargă pe mâna vechii gărzi. Dezastrul de la Milano i-a demonstrat însă că nu mai este loc de-ntors. Astfel că a renunţat la alţi trei exponenţi ai “Generaţiei de aur”, Belodedici, Lupescu şi Dan Petrescu, şi a început o furibundă campanie de întinerire. I-a scos din mânecă, într-un timp record, pe Rădoi, Codrea şi Niculae. A pus rapid pe picioare o echipă radical schimbată. Sirenele de la Lisabona l-au ademenit şi a lăsat naţionala la jumătatea drumului. Opţiune care, se va vedea ulterior, ne va costa calificarea.
Instalat pe bancă la doar câteva săptămâni după ce pusese ghetele în cui, lipsit de orice experienţă în domeniu, Hagi va eşua lamentabil. Fără a neglija tinerele “găselniţe” ale predecesorului său, i-a rechemat ”sub arme” pe Gică Popescu şi Sabău. Dar în plan tactic va greşi decisiv. La barajul cu o Slovenie net inferioară valoric, baraj asigurat în proporţie de 90% de Bölöni, Hagi va dovedi că pălăria îi era prea largă. Aşa a pierdut România o calificare perfect posibilă, punând punct şirului de calificări consecutive datorat “Generaţiei de aur”.
La vremea aceea, început de 2002, concluzionam: ”Acum, cu Iordănescu readus la cârmă într-un moment în care cea mai bună cotă o avea, de departe, Mircea Lucescu, viitorul poate va suna şi bine. Contra, Chivu, Niculae, Mutu, Rădoi, Ghioane, Lobonţ, Codrea vor forma, poate, o nouă <Generaţie de aur>. Generate de un fotbal corupt şi mediocru, adus pe marginea prăpastiei de incompetenţii care îl conduc, problemele sunt însă nenumărate”. N-a mai fost nicio generație de aur, nici măcar de bronz…
