Foto: Codrea (st.), în luptă cu Robben, în meciul Olanda – România la turneul final (autor: Cosmin Dan)
Despre participarea României la turneul final Euro 2008, cel găzduit de Austria și Elveția – după o calificare din preliminarii, încă de pe locul 1 şi fără meci pierdut în faţa Olandei -, vom reda cronicile scrise atunci, imediat după meciuri…
România – Franţa 0-0. Maximum posibil
Pe lângă tactica adoptată ieri de Piţurcă, temporizarea lui Angelo, Lucescu şi Iordănescu a fost o joacă de copii. Atât de mult a-nchis meciul România!
Scopul scuză însă mijloacele. Cine îl arată cu degetul pe Piţurcă, spunând că “tricolorii” trebuia să atace şi că puteau obţine mai mult, ori nu se pricepe la fotbal, ori e rău intenţionat. Ieri seară, la Zürich, România a obţinut maximum posibil. Să nu uităm că în faţă ne stătea Franţa, vicecampioana mondială şi una dintre marile favorite ale acestui turneu. Să nu uităm că, spre deosebire de Piţurcă, Domenech avea la dispoziţie mulţi jucători ofensivi de mare valoare şi multe rezerve de valoarea titularilor.
Atât de bine a jucat tactic România, încât, la un moment dat, Africa Europei (Franţa, cu şase titulari de culoare!!) părea narcotizată. Mai important încă, spre final, “cocoşii” s-au resemnat cu ideea egalului! Semn că ne-au luat frica!
Din nou, Piţi n-a apelat la 4-3-3, aşa cum scriu tot felul de ziarişti care n-au pus în viaţa lor mâna pe un manual de fotbal. A fost un 4-2-3-1, cu Rădoi şi Chivu la închidere, Nicoliţă, Cociş şi Mutu în faţa lor, Daniel Niculae unic vârf.
Acum, urmează Italia. Campioana mondială, care, în cazul unei înfrângeri contra noastră, va fi eliminată indiferent de celelalte rezultate!! Să-i dăm “squadrei” lovitura de graţie!
(10 iunie 2008)
România – Italia 1-1. Când nu mai e nimic de înţeles
Mai sunt vreo 26 ore până la startul meciului cu Olanda. Ceasurile trec greu. E clar că naţionala noastră e în creştere. A fost temporizare cu Franţa, contre cu Italia. Mâine, nu trebuie decât să repetăm scorul de la Constanţa.
De mult nu a mai jucat reprezentativa tricoloră atât de bine, precum vineri, cu Italia. Atât de complet, atât de sigur în apărare şi atât de percutant în atac, în faţa unei echipe atât de bune. Pentru că, fie şi în pasă proastă, Italia e Italia şi e, înainte de toate, campioana mondială “la zi”. O Italie rănită şi riscând să iasă din competiţie încă după runda a doua a fazei grupelor. O Italie pe alocuri furibundă, atacând în valuri, pe flancuri, prin centru, pe sus şi pe jos. Acestei presiuni, Piţurcă şi băieţii lui şi ai noştri au răspuns cu eroism şi spirit de sacrificiu. Să nu-mi mai sară mie la beregată toţi purtătorii de cuvânt ai noilor concepte antinaţionale, că folosesc, poate, cuvinte mari şi patriotice. Cine nu a înţeles că Mirel Rădoi şi-a umplut faţa de sânge pentru Ţară, n-a înţeles nimic. Cine nu a înţeles dimensiunea egalului cu Franţa, o echipă de băieţi români contra unei selecţionate africane, de asemenea n-a înţeles nimic.
Să fiu sincer, nici eu nu mai înţeleg nimic. Îmi doresc un blat cu Olanda. Un blat ordinar, ca în Liga lui Mitică sau ca la Juventus-ul lui Moggi. Da, bă, italienilor şi francezilor! Un blat!
P.S. Celor care m-au acuzat de ”descrieri de natură şi curse de tractoare”, ca să citez din memorie dintr-o cronică din ”Săptămâna” primăverii 1986, când a căzut Poli pentru a scăpa Victoria: uitaţi-vă şi vedeţi, vă rog, felul în care cataloghează – periodic, atunci când ne întâlnim cu ei –, poporul român presa franceză şi italiană. Presa lor de sport!
(16 iunie 2008)
Olanda – România 2-0. Prostii oficiale
Sfârşit de vis. După două prestaţii eficiente, care ne-au menţinut în cursa calificării, totul depindea de noi. Era meciul decisiv cu Olanda. O Olandă calificată, menajată, rezervistă şi permisivă. O Olandă care, în prima repriză, ne-a tot invitat să atacăm şi să dăm gol, avertizându-ne în câteva rânduri, când s-a făcut că ratează incredibil.
Dar noi am fost morţi. Piţurcă a fost mort. Să nu înţelegi că tactica ce te-a ajutat în primele două meciuri, atunci când nu-ţi doreai decât să nu pierzi şi să rămâi în cărţi, e falimentară acum, când ai nevoie de victorie, asta e prostie. Să te aperi la nesfârşit, să schimbi târziu, să joci cu un singur vârf chiar şi pe final, să-l obligi pe Mutu să vină să-şi ia singur mingi, asta e frică de om mărunt.
I-am lăudat pe băieţi şi pe Piţurcă atâta timp cât au meritat-o. Cât ne-au ţinut în cursa pentru sferturi. Dar şirul partidelor bune trebuia continuat. Şi tocmai acum, în meciul decisiv, am clacat jalnic. România a arătat că nu e în stare să joace cu pistoalele pe masă.
Am ieşit nedemn dintr-o competiţie pe care am început-o bine. ”Am făcut o figură frumoasă”, ”Plecăm cu capul sus”, iată prostii pe care, de ieri noapte încoace, le auzim întruna, de la jucători şi de la oficiali. În loc să dezgropăm sabia Sfântului Voievod Ştefan cel Mare şi să cucerim Europa – nici nu e greu, dacă au reuşit grecii acum patru ani –, noi ne mulţumim cu nimic.
O dată nu ne-aţi scos în stradă şi vă mai comparaţi cu Generaţia de Aur!
(18 iunie 2008)
