Foto: Cornel Lazăr (sursa: ”Fotbal vest”)
Cornel Lazăr a fost, fără îndoială, omul decisiv în apariţia şi afirmarea Ripensiei, primul club profesionist de fotbal din România.
S-a născut la 9 iunie 1889, la Timişoara, într-o vreme în care Austro-Ungaria era stăpână pe aceste teritorii. Era însă originar dintr-o altă localitate bănăţeană, Şemlacu Mare.
Aceasta fusese atestată documentar în 1270. În Evul Mediu avea chiar statut de oraş. După 1720, prin colonizări, devine majoritar slovacă, însă la 1880 era din nou românizată, din 973 de locuitori, 752 fiind români, iar 110, slovaci. În perioada interbelică era comună, iar astăzi este sat (398 de locuitori, conform recensământului din 2002), în sudul judeţului Timiş, aparţinând de oraşul Gătaia.
Cornel Lazăr era român bănăţean. Va deveni jurist şi doctor în drept, făcând studii în Elveţia.
El a mai avut un frate şi o soră vitregă, mama lor fiind văduva unui preot (din căsătoria celor doi rezultând fata), măritată apoi cu cel care va deveni tatăl preşedintelui ripensist.
Detalii despre familia şi viaţa lui Cornel Lazăr ne-a oferit profesorul Octavian Voicău, din Caransebeş, fost antrenor de fotbal la CSŞ Caransebeş, a cărui mamă era tot din Şemlacu Mare. Acolo, Voicău, copil fiind, l-a văzut de multe ori pe dr. Lazăr, care o vizita pe sora sa, poreclită pe atunci, în sat, ”baba Madi”. Ca un amănunt, prof. Voicău avea la tipar, la Lugoj, o amplă istorie a fotbalului caransebeşean!
Preşedinte la Chinezul
Pasionat de fotbal, ajunge, la doar 32 de ani, preşedintele primei mari echipe din istoria fotbalului românesc. Chinezul Timişoara. Între timp, urmând Marii Uniri din 1918, cea mai mare parte a Banatului a revenit României în 1919.
Deţinând funcţia nr. 1 la club între 1921-1928, Lazăr este ”părtaş” la toate cele şase titluri naţionale consecutive cucerite de alb-violeţii ”chinezişti” (1922-1927), record care va fi egalat (de Steaua) abia în 1998, deci după 71 de ani! Acelea au fost, de fapt, primele şase ediţii ale campionatului cu adevărat naţional, după ce, până în 1921, nu exista un campionat naţional propriu-zis, ci doar cupe având caracter amical, unele dintre ele fiind asimilate, ulterior, campionatului naţional.
Cea mai bună formulă a Chinezului a fost chiar cea din 1927, anul ultimului titlu: Zombory – Steiner II, Hoksary – Tesler II, Vogl, Steiner I – Tänzer I, Teleki, Wetzer I, Semler, Matek. Antrenorul marii echipe a fost ungurul Frontz Döme, care a condus Chinezul între 1922-1926. În 1926, la Istanbul, Chinezul (întărit cu Cseh de la Juventus) a jucat chiar sub titulatura reprezentativei României, dispunând cu 3-1 de naţionala Turciei.
Ajunsă la turneul final naţional din 1928, Chinezul a preferat să alinieze, în sferturi, la Sibiu, împotriva formaţiei locale Şoimii, echipa de rezerve. Deoarece în aceeaşi zi, la Timişoara, prima garnitură întâlnea, într-un amical perfectat pentru a mai umple marile găuri din buget, formaţia austriacă WAC! Şi Chinezul a cedat “şoimilor” la rejucare, după 240 de minute de joc (3-4, după 2-2 în primul joc, ambele după prelungiri!)… Pentru cei doar 1.200 de lei profit din încasări la jocul cu vienezii de la WAC, timişorenii şi-au riscat, şi au pierdut, titlul…
Declinul a survenit brusc, fiind cauzat, pe de o parte, de tentaţia profesionismului maghiar pentru jucători, iar pe de alta, de criza izbucnită la nivelul conducerii, care deturnase o serie de fonduri ale clubului în interese personale, de aici decurgând şi un conflict deschis între jucători şi conducători. Nu, nu era vorba de Cornel Lazăr ca ”deturnător” de fonduri, ci de vicepreşedintele Jean Maitre şi de Gheorghe Nemeth, membru în conducere. Lazăr chiar îl dă în judecată pe Maitre, din cauză că acesta refuza să prezinte nişte registre importante cu privire la situaţia financiară a clubului.
Lazăr ”se dă peste cap” să salveze situaţia. Ia credite peste credite. În acel an, 1928, se încearcă trecerea la profesionism, sub numele de FC Naţionala. Forurile conducătoare ale fotbalului românesc resping însă cererea Chinezului.
La club, în vara lui 1928, se formează două tabere: cea a lui Lazăr versus cea a lui Maitre. La 31 iulie, ”Gazeta Sporturilor“ scrie despre votul de neîncredere acordat lui Lazăr de către adunarea generală a clubului. Se alege un comitet care avea rolul să prezinte, în august, ”actul de acuzare” al – de-acum – fostei conduceri. Lazăr demisionează şi părăseşte Chinezul. De atunci încolo, Chinezul nu va mai conta niciodată la vârful fotbalului românesc.
Nemulţumiţi de noua conducere a grupării, care se instalase la putere printr-un “puci”, în 1928, majoritatea titularilor refuză, pentru o vreme, să joace în campionat, susţinând numai meciuri amicale. În acest timp, Chinezul disputa partidele de campionat cu echipa secundă…
Preşedinte la Ripensia
Dându-şi seama că viitorul fotbalului de anvergură nu poate fi decât profesionist, în condiţiile în care Timişoara – şi întreg fotbalul românesc – pierdeau tot mai mulţi jucători, plecaţi în special la cluburi ”profi” din Ungaria, Lazăr ia taurul de coarne.
La 21 octombrie 1928, dr. Cornel Lazăr, pe atunci administrator financiar al judeţului Timiş-Torontal, prezida adunarea generală de constituire a Ripensiei Timişoara. Primul club profesionist de fotbal din România. Lazăr avea 39 de ani şi devenea preşedintele Ripensiei.
Tocmai apariţia lui ”Ripi” a constituit lovitura finală aplicată Chinezului. Astfel, în 1930, nu mai puţin de şase jucători ”chinezişti” (Zombory, Hoksary, Bürger, Agner, Beke, Lakatos II) pleacă la Ripensia.
Profesionismul este admis de către federaţie la 26 octombrie 1930, în cadrul acesteia luând fiinţă Comisiunea Centrală de Football Profesionist, cu sediul la Timişoara şi avându-l ca preşedinte chiar pe dr. Lazăr.
Şeful ripensist îşi aduce o contribuţie decisivă la normalizarea relaţiilor fotbalistice dintre România şi Ungaria, inflamate aproape permanent după Marea Unire. Lazăr poartă, la Timişoara şi Budapesta, discuţii cu dr. Mariassy, din cadrul conducerii federaţiei maghiare (MLSz), iar la 21 martie 1931 se semnează un protocol istoric între cele două federaţii.
Sub mâna ”de fier” a lui Cornel Lazăr, conducător sever, ”Ripi” devine cea mai puternică echipă din România Mare. Patru titluri, două Cupe, eliminarea Milanului din Cupa Europei Centrale.
Iniţial, finala primei ediţii a Cupei României, din 1934, s-a jucat la Timişoara, Ripensia câştigând cu 3-2 în faţa lui ”U”. La cerinţa clujenilor, meciul a fost anulat, partida rejucându-se în Capitală. Dr. Lazăr declara presei: “Pentru noi e indiferent unde jucăm, fiindcă în momentul de faţă suntem cea mai bună formaţie din România”.
În noiembrie 1934, alături de mari oameni politici şi de cultură – Aurel Leucuţia (primul preşedinte al federaţiei române de fotbal, în 1930), Zaharia Boilă, Filaret Barbu, Sabin Drăgoi, Ioachim Miloia şi însuşi Iuliu Maniu –, Cornel Lazăr îi adresează cuvinte de apreciere lui Sever Bocu, la împlinirea a 60 de ani.
În 1934, aflăm de la scriitorul timişorean Viorel Marineasa, Cornel Lazăr ”s-a dus să-i ceară socoteală lui Sever Bocu, director la Vestul, pentru un articol critic publicat în gazetă, ca urmare a unui eşec în cupă. Bocu, un bonom bâlbâit, a rămas pe poziţii: <A-a-ascultă, dragă Co-Co-Cornel, Vuia (n.r. – Traian Vuia, secretarul clubului, coincidenţă de nume cu marele inventator; a scris multe articole despre fotbal în <Vestul>) a avut dreptate. Ri-Ri-Ripensia-i Ripensia, Vestu-i Vestul!>”.
Aici e o eroare, anul trebuie să fie altul; primul eşec în Cupa României va fi în 1935. În finală, 5-6 după prelungiri cu CFR Bucureşti (actualul Rapid), meci după care dr. Lazăr a declarat în ”Gazeta Sporturilor” din 8 iunie 1935: ”Am avut mult ghinion şi mulţi jucători încă nerestabiliţi de pe urma accidentelor suferite în ultima vreme”.
Scrie acelaşi Viorel Marineasa: ”Ediţia 1937/38 a campionatului naţional. Pavlovici este convocat la poliţie de către Ovidiu Gritta. <Ce-oi fi făcut? Iar vreo prostie cu golâmbii mei? >. (Are crescătorie în Mehala). Dar chestorul, amabil, îi oferă cafea, ţigări. <Mâine trebuie să câştigăm…>. Miti, prompt: <Cum nu, domnu Gritta, batem noi Venusul, cum nu>. <Băiete, nu înţelegi că noi trebuie să câştigăm?! >. Aha, acum Pavlovici înţelege: bucureştenii sunt susţinuţi de Gavrilă Marinescu, prefectul poliţiei Capitalei. Portarul Ripensiei refuză sumele în creştere şi e dat afară din birou. Îl încunoştinţează pe dr. Lazăr despre tentativa de corupere. Dar lucrurile merg prost a doua zi: unii coechipieri n-au fost la fel de virtuoşi. Ba preşedintele clubului îl bănuieşte şi pe candidul Miti, iată-l în spatele porţii, manevrând periculos bastonul cu măciulie de argint: <Pita mă-tii, multe mai ai de gând să slobozi?>. 6-1 pentru Venus”. După joc, dr. Lazăr vine la vestiar, se plimbă printre jucători, dar nu scoate niciun cuvânt.
În pauza dintre turul şi returul ediţiei 1936/37 a Diviziei Naţionale A, Lazăr este contestat de jucători, care intră în grevă şi cer într-un memoriu plecarea sa din fruntea clubului. După o săptămână, lucrurile revin la normal…
Despre fiul lui Cornel Lazăr aflăm că în 1938 era cu echipa la Budapesta, pentru meciul cu Ferencvaros, din Cupa Europei Centrale.
La Ripensia a mai fost un Cornel Lazăr, dar jucător. Mijlocaş, i se spunea ”Corneluţ”, a evoluat în a doua jumătate a anilor ’30, inclusiv în CE 1938. Corneluţ era chiar nepotul preşedintelui, fiind fiul fratelui lui dr. Lazăr!
De asemenea, la club era ”taica” Lazăr, o rudă ”mai săracă” (pentru a-l cita pe Traian Stoia, la care ne vom referi mai jos) a preşedintelui. Era angajatul Ripensiei şi era omul ”bun la toate” (cizmar, spălătoreasă etc.).
Foto: Cornel Lazăr întâmpinându-l pe regele Carol al II-lea (sursa: casajarda.com)
În 1938, după exact un deceniu, dr. Lazăr părăseşte preşedinţia Ripensiei. Este înlocuit de un alt membru fondator, dr. Coriolan Băran.
Primar al Timişoarei
Cornel Lazăr a fost şi primar al Timişoarei! Între 18 iunie 1932 – 17 decembrie 1932, adică pe când era şi preşedinte la Ripensia! Situaţia se va repeta cu dr. Coriolan Băran, între 1938-1939 şi 1939-1940, acesta mai având, anterior, un mandat, între 1929-1930!
După război, având probleme de sănătate, dr. Lazăr nu a mai activat în fotbal. A locuit în Timişoara, într-un apartament din Piaţa Maria. Se plimba des în parcul Catedralei, unde se întâlnea cu foşti jucători ripensişti. Aceştia îl salutau cu ”săru’mâna”. S-a stins din viaţă la 25 ianuarie 1966. Avea 77 de ani.
Singurul său fiu a avut o fată, profesoară la un liceu timişorean.
O stradă nouă din Timişoara, din cartierul Dorobanţilor, îi poartă, din anul 2000, numele.
Fostul viceprimar al Timişoarei, Traian Stoia, a fost rudă cu dr. Lazăr, preşedintele Ripensiei fiind unchiul tatălui lui Stoia. Stoia a jucat şi el fotbal, în anii ’50 şi ’60, la Progresul Timişoara (chiar pe terenul pe care evoluase Ripensia, ulterior stadionul UMT, azi demolat), Minerul Anina şi Dinamo Bacău (aflându-se în lotul echipei pe când aceasta era în prima divizie!). La Progresul Timişoara (Electrica de azi), când Stoia juca acolo, la juniori, administrator era… ”taica” Lazăr!
Cornel Lazăr a lăsat în urmă un palmares greu de egalat: a fost preşedinte al ambelor mari echipe pe care fotbalul timişorean le-a avut în perioada interbelică, cucerind nu mai puţin de 10 titluri naţionale. Şase la Chinezul, patru la Ripensia.
A fost unul dintre cei mai mari conducători ai istoriei fotbalului românesc. Alături de Mario Gebauer (unul dintre promotorii fotbalului în Vechiul Regat), de Octav Luchide (contemporanul său de la federaţie), de Gheorghe Popescu (I) (preşedintele FRF din anii ’60), de Mircea Angelescu (preşedintele FRF din anii ’70-’80) şi de Ion Alecsandrescu (”Sfinxul” marii echipe a Stelei de la Sevilla).
Acestea sunt informaţiile pe care am reuşit să le obţinem, până acum, despre viaţa lui Cornel Lazăr. Oricine ne poate ajuta, îl rugăm să ne contacteze!
