Sezonul care avea să aducă ultimul titlu de campioană a României din palmaresul Ripensiei a fost început cu stângul, cu o înfrângere la Lugoj, în derby-ul bănățean cu Vulturii Textila, scor 3-2 pentru gazde, pe 12 septembrie 1937.
Au urmat, însă, trei meciuri în deplasare, toate câștigate, care au readus încrederea în tabăra timișoreană. În sezonul respectiv (1937/38), primul eșalon fusese din nou reorganizat, de această dată într-un format cu două serii a câte 10 echipe. Aflată în Grupa 2, Ripensia a pierdut doar 3 meciuri din 18 jucate, obținând 15 victorii, cu un golaveraj impresionant, 63-25, și ocupând primul loc, la 1 punct în fața lui Venus. Timișorenii marcaseră cu 22 de goluri mai mult decât ocupanta primei poziții din Grupa 1, Rapid București.
După terminarea jocurilor din cele două serii, echipele de pe primele locuri, Ripensia și Rapid, s-au înfruntat, în dublă manșă, în finala campionatului, în august 1938. După forma arătată în ultimele partide dinaintea finalei, rapidiștii erau favoriți, însă acest lucru nu a fost confirmat în primul meci, disputat în Giulești, în care ”Ripi” s-a impus cu 2-0 prin golurile înscrise de Marcu și Bindea. Bănățenii au folosit o formulă din care lipseau deja câteva din marile nume ale anilor precedenți: Pavlovici – Bürger, Regdon – Gall, Kotormany, Lazar – Bindea, Oprian, Marcu, Schwartz, Dobay. În acea partidă arbitrul a acordat nu mai puțin de trei lovituri de pedeapsă, două pentru Rapid și una pentru Ripensia, toate ratate.
Returul a avut loc o săptămână mai târziu, la Timișoara. Rapid a dominat prima parte a întâlniri, însă gazdele nu au dat adversarilor prea multe oportunități de a înscrie, iar meciul a fost ”rezolvat” în mitanul secund, când Oprian și Bindea au stabilit scorul final, 2-0, ambele reușite venind după pasele lui Ștefan Dobay.
Chiar dacă a mai participat la alte trei ediții ale primei divizii, acesta a fost ultimul titlu național (la seniori) obținut de Ripensia.
