Așezarea în teren clasică pentru perioada interbelică, 2-3-5, ar putea părea ciudată astăzi, însă trebuie ținut cont de faptul că faza defensivă era susținută atât de cei doi fundași, cât și de cei trei mijlocași.
La Ripensia anilor ’30, prima grijă a fiecărui membru din cvintetul defensiv era să nu lase adversarul direct să intre în posesia mingii. ”Toți cinci aveau forță, rezistență, virtuozitate în acroșarea balonului și în atacul la om, detentă, plasament bun, precum și conștientizarea acestor calități. Astfel, în prima fază, prin plasament optim în teren, făceau un joc de intercepție, apoi, eșalonat, pe momente, ei puneau la bătaie toate însușirile lor. E de amintit aici Kotormany, nu degeaba poreclit «fachirul», care apărea miraculos unde era mingea sau, mai degrabă, parcă atrăgea balonul la el. Deheleanu folosea perfect, la modul protocronic, în jocurile Ripensiei, atacul prin alunecare, ceea ce avea să devină principala armă întrebuințată de echipa RFG la CM din 1954. Fundașii Ripensiei jucau în scară, având sarcini strict defensive, cu atac bărbătesc la minge, câteodată dur, dar niciodată brutal, și cu degajări lungi, în general pe sus și fără adresă”, scria Cristi Alexiu în cartea ”Ripensia – nostalgii fotbalistice”.
Prima echipă profesionistă din România a avut, în perioada în care a dominat fotbalul autohton, și portari de superclasă. ”Zombory apăra pe linia porții, cu ieșiri oportune și bine gândite în toată suprafața ce-i revenea și chiar dincolo de aceasta. Miti Pavlovici era legat și mai mult de linia porții, mizând pe salturi acrobatice și eficace la minge, de unde și porecla de «pantera neagră». În acel timp, când regulamentul permitea atacul la portar ca la orice jucător de câmp, apărătorii cu bun joc de cap erau necesari în spațiul careului mic, atât pentru stăvilirea atacurilor la propriul portar, cât și pentru finalizarea loviturilor libere”, a relatat Cristi Alexiu, el însuși portar în ultimii ani de activitate al Ripenisei interbelice, în volumul menționat mai sus.
Într-o eră când meciurile fără gol marcat erau oricum o raritate, stilul de joc al echipei timișorene producea de multe ori partide spectaculoase, cu foarte multe goluri marcate. ”Ripensia n-a intrat niciodată în teren cu ideea să facă un meci egal sau să fie învinsă. Deviza ei era să marcheze un gol mai mult decât primea. De aceea, în prealabil, își măsura cu suficientă precizie forța de luptă și calitățile jucătorilor săi. Cu cinci apărători în câmp și cu cini atacanți, echipa putea domina jocul. Înaintarea era din când în când sprijinită sau ajutată efectiv de unul sau doi mijlocași, apărarea însă nu era ajutată de atacanți. Asta însemna că, teoretic și chiar practic, puteau exista împrejurări în care atacul se rupea de apărare. În asemenea cazuri, totul se baza pe apărare. Situațiile de acest gen, destul de rare, dezvăluiau punctele vulnerabile din tactica Ripensiei. Scopul fiecărui component era ca echipa să păstreze mingea, pentru a putea declanșa marele joc al Ripensiei. Echipa se desfășura larg pe teren, compartimentele se armonizau, jucătorul care avea mingea putea pasa pe jos oricând și precis partenerilor, iar mingea circula repede și extrem de spectaculos”, mai scria Alexiu.
