Comitetul Olimpic Internaţional a menţinut sportul voinicilor pe lista disciplinelor pentru ediţiile JO din 2020 şi 2024. Pentru ultimul loc dintre cele 25 de discipline sportive, luptele s-au ”bătut” cu baseball-ul şi squash-ul, învingând detaşat la vot.
Lovitura de trăsnet căzuse la începutul anului trecut, în februarie, când CIO a anunţat senin că intenţionează să scoată luptele din programul Jocurilor Olimpice din 2020, care vor avea loc la Tokio. Evident, anunţul a avut rezonanţa unei glume proaste, ceea ce şi era, până la un punct. Alături de atletism, luptele au constituit fundamentul Jocurilor antice, acolo unde au figurat în program începând cu anul 700 sau 708 î.Ch. (depinde de surse). Opt ani în plus sau în minus nu mai contează, la 2.700 de ani de istorie, în care intră şi prezenţa neîntreruptă la ediţiile moderne, începând cu prima, Atena 1896. Imediat, au început protestele, având în prim-plan Rusia, ţara cu cei mai mulţi campioni olimpici în disciplină, dar şi Japonia, gazda ediţiei din 2020. Nimic nou sau de neexplicat: dacă japonezii nu ţin la tradiţie, atunci cine ţine?
Vestea cea bună a venit la cea de-a 125-a reuniune a CIO, desfăşurată în prima jumătate a lunii septembrie la Buenos Aires. (Înaltul organism îşi numerotează ”conciliile”, la fel ca primii episcopi creştini, la câteva sute de ani după Christos, iar comparaţia merge mai departe, dacă ne gândim la puterea extraordinară pe care o au cei supranumiţi ”nemuritorii”; din CIO se iese fie pe uşa din dos, dacă subiectul în cauză e dovedit corupt – mai rar –, fie pe uşa din faţă, dar cu picioarele înainte). Revenind, odată cu alegerea unui nou preşedinte, germanul Thomas Bach, a avut loc şi discuţia finală în ceea ce priveşte viitorul luptelor. După un vot secular, care s-a întins pe jumătate de oră, bunul-simţ a învins, iar cele aproape trei milenii de istorie pot răsufla uşurate măcar încă 10 ani. Luptele, cu 49 de voturi, au învins la vot baseball-ul, 24 de voturi, şi squash-ul, 22 de voturi. Fostul preşedinte al CIO, proaspăt pensionatul (sper, cel puţin!) Jacques Rogge, a evitat la mustaţă o intrare triumfală în cartea cu figuri de tristă amintire, acolo unde îi dădea dreptul din plin facilitarea devierii pe linie moartă a unui sport cu o tradiţie multimilenară. Cea mai curată şi mai cinstită înfruntare dintre om şi om rămâne în programul Jocurilor, în vreme ce ”contracandidatele” vor continua să vândă cu profit maxim şepcuţe, rachete şi pop-corn.
Foto: Ovidiu Forai sr. (sursa: arhivă personală Ovidiu Forai)
Cum s-a ajuns aici?
Totuşi, în pofida unei victorii a la Pyrrhus, rămâne întrebarea: cum s-a ajuns aici? Motivele se împart în două grupe, mari şi late, aflate de o parte şi de alta a baricadei dintre conducători şi conduşi.
1) Pe de o parte, luptele, sportul în sine, cu diriguitorii lui, recte Federaţia Internaţională (FILA), nu a reuşit să ţină piept asaltului imbatabil al modernităţii, având ca purtător de stindard televiziunea. Aşadar, inadapabilitate, conservatorism excesiv, poate şi un dram de incompetenţă, dacă vorbim, totuşi, de nişte manageri. Un regulament neînţeles, opac, a redus constant punctele de rating ale luptelor, acestea înregistrând audienţe tot mai mici pe parcursul ultimelor ediţii ale Jocurilor. Diriguitorii din interior nu au găsit butonul de reset, iar componenta de marketing a disciplinei a fost sublimă, lipsind însă cu desăvârşire. Ca o paranteză, trendul general s-a manifestat la fel de acut în România. Ţara care a dat numeroşi campioni şi medaliaţi olimpici (peste 30 de medalii la Jocuri!) lâncezeşte într-o apatie molatecă, cu performanţe răzleţe, materializate în câte o medalie la Europene, palidă consolare faţă de gloria de mai an.
2) Dacă membrii FILA au dormit pe ei, anchilozaţi în neputinţă, nici CIO nu a făcut mai mult. Nu s-a găsit nimeni să îi tragă de urechi pe stimabilii federali, ”alo, sportul ăsta se duce, hai să-l revitalizăm cumva, schimbăm regulamentul, îl facem mai accesibil, organizăm festivaluri internaţionale, sesiuni, tabere pentru copii şi juniori, reclamă etc.”. De unde? Olimpienii, plini de o bunăvoinţă perfect inutilă prin pasivitatea ei, au privit cu regret moderat cum luptele se îndreaptă spre groapa auto-săpată. Probabil că unii dintre ei au manifestat chiar o doză uşoară de entuziasm la gândul că vor fi ctitorii unor noi sporturi de mare viitor, precum role, squash, căţărare, karate/wushu, baseball/softball sau wakeboard. Luptele? RIP, ne pare rău. Lăsând gluma un pic deoparte, e clar pentru toată lumea că marile firme de echipament sportiv ar fi preferat, fără regret, rolele sau baseball-ul, din motive care nu mai e nevoie să fie explicate. Practic, contabilii CIO şi-au scos plăivazul din spatele urechii şi au făcut nişte calcule simple: role – lupte 3-0; baseball – lupte 4-0 (cifrele reprezintă probabil zecile de milioane de dolari USA sau euro, pe plus, când se trage linia). Per ansamblu, un amalgam de orientare excesivă şi exclusivă spre profit, o cantitate respectabilă de indiferenţă faţă de tradiţii, nu în cele din urmă, poate puţină (sau poate nu puţină) corupţie. Dar ce e de mirare? Dacă nemuritorii au preferat o ediţie Coca-Cola (Atlanta) centenarului atenian în 1996, ce mai conta un sport sărac şi obosit?
Acest concurs nefast de împrejurări, această ciorbă de defecte umane, în care prostia şi rapacitatea au jucat rolul de sare şi piper, a fost la un pas să trimită luptele la index. În ziua victoriei, preşedintele FILA, sârbul Nenad Lalovic – aflat în funcţie de câteva luni – a declarat că “este cea mai importantă zi în 3.000 de ani de istorie”. Poate sună un pic preţios, dar numai un pic, pentru că într-adevăr a fost o zi istorică. Important este că sârbul pare să ştie ce are de făcut. “Orice sport trebuie să se modernizeze, altfel piere. Trebuie să introducem reguli noi, uşor de înţeles; este singura cale de a reforma luptele. Munca noastră este să modernizăm acest sport şi federaţia”. Sună bine, aşteptăm faptele. Să-i urăm lui Lalovic succes şi vânt de la pupa în proiectul greu pe care şi-l asumă. A nu se uita că de partea bunului-simţ au votat 49 din 95, ceea ce înseamnă că aproape jumătate din alegători aşteaptă în continuare luptele la cotitură, doar că nu sunt încă unanimi cu ce să le înlocuiască.
Pe vremuri, luptătorii români aveau condiţii de pregătire optime. Acum…
Şi poate încep să se mişte lucrurile şi pe la noi, măcar aşa, din ricoşeu.
Pe vremea regretatului meu tată (Ovidiu Forai, de cinci ori campion al României la greco-romane, participant la JO Helsinki 1952), dar şi mai înspre noi, până la Revoluţie, un Dumitru Pârvulescu sau un Gheorghe Berceanu, un Nicolae Martinescu ori un Ştefan Rusu, un Vasile Andrei sau un Ion Draica ori un Vasile Puşcaşu, ca să-i amintesc numai pe cei şapte campioni olimpici, beneficiau de condiţii de pregătire compatibile cu marea performanţă. Ei au fost doar vârful piramidei, înconjuraţi fiind de numeroşi alţi colegi de mare valoare, medaliaţi la Jocuri, la Mondiale sau Europene. După 1990, ritmul a scăzut, iar după 2000 a urmat un hiatus slab luminat de câte o medalie răzleaţă la Europene. Vedeţi unde e problema? Că sistemul nu a reunit într-o şcoală zecile de mari campioni ai anilor ‘70-’80, şcoală care ar fi trebuit să genereze alţi campioni, altă şcoală, într-un perpetuum mobile alimentat – spre deosebire de conceptul ideal din fizică – cu bani şi competenţă. Bani nu sunt, competenţa nu (mai) prea este, astfel că şcoala românească a rămas mult în urmă şi, dintr-o poziţie dominantă, fruntaşă, a ajuns în pluton, ca un elev dotat, dar sărac, şi leneş pe deasupra.
Cam ăsta e dosarul luptelor, acum. E bine că a scăpat de arhivă, aşteptăm noile file.
