Foto: Ronnie Coleman (dr.) şi Florin Teodorescu (sursa: arhivă personală Florin Teodorescu)
A fost mai întâi un tânăr sărac, venit din Moldova la Timişoara, la fel ca mulţi alţii în anii ’80. Era deja mai voinic decât media, pentru că, de pe la 13-14 ani, a început a se juca cu ”fiarele”. La 16 ani era, încă, un adolescent indecis, dar imaginea copilului slab şi ciolănos, imortalizată într-o poză alb-negru, nu ascunde mâinile vânjoase, obişnuite cu munca. Acasă, în scurtul timp liber dintre şcoală şi muncile din gospodărie, îşi meşterise singur o bancă şi nişte gantere. Desigur, cei din jur îl priveau chiorâş. “Oare o fi prea odihnit, de are vreme de gimnastică?”. Nu, nu era prea odihnit, nici nu dădea pe dinafară de sătul, pentru că erau multe guri în familie, dar îl atrăgea un nu ştiu ce la treaba asta. Desigur, habar nu avea că se numeşte culturism şi nici prin cap nu îi trecea că va deveni cel mai mare promotor în domeniu al României.
O genetică, două visuri
Florin Teodorescu, că de el e vorba în rândurile de mai sus, a avut un vis, aşa cum au toţi copiii. Unii se visează aviatori, alţii poliţişti, iar cei mai mulţi, pe vremea copilăriei lui, se vedeau, probabil, cópii ale lui Dobrin sau Dumitrache. Nu e de mirare, erau vremurile când ”Gâscanul” încânta cu tehnica sa de bijutier, iar ”Mopsul” etala loviturile sale de cap, ireale pentru un atacant mai degrabă scund. Florin însă s-a visat culturist. L-a văzut pe marele Steve Reeves în ”Hercule cucereşte Atlantida” şi a vrut să o cucerească şi el. La 18 ani, în 1980, lucra deja la Roman, la uzina de ţevi, ceea ce s-a dovedit raiul pe pământ! Putea să-şi facă singur greutăţi şi gantere după pofta inimii! Peste un an, a mers la armată şi a făcut primele demonstraţii în faţa soldaţilor. Acasă, ai lui şi-au dat seama că are ”microbul” acestui sport în sânge şi, mai mult, că genetica îl ajută din greu. În consecinţă, şi-a luat zborul spre El Dorado-ul vremii: Timişoara. Aici, un alt mic noroc: s-a angajat ca măcelar, la Abator. Măcelar egal carne, egal proteine, egal ”combustibil” pentru antrenamente. În 1986, la 24 de ani, s-a întrecut pentru prima dată în concurs cu Eugen Kantor, la Arad. Kantor era deja un star, la vremea aceea, şi a câştigat, cum era de aşteptat. Aveau să mai treacă nişte ani…
Florin Teodorescu mai avea însă un vis, născut tot din genetică. Ce să facem, ea ne ghidează viaţa de cele mai multe ori, chiar dacă nu ne place întotdeauna să recunoaştem. (Cine face de plăcere burtă sau chelie?). Florin voia să poată trăi din pasiunea lui şi, mai mult, să trăiască bine. Hm, destul de greu… Cine să te plătească atât de bine, la vremea aceea, numai pentru că ridici ca hăbăucul greutăţi, şi n-o faci nici măcar la haltere, care e sport olimpic, ci la culturism? A venit însă Revoluţia, care avea să îi schimbe viaţa eroului acestor rânduri. În primul rând, pentru că, aflat în mijlocul evenimentelor, avea să îl vadă pierind, lângă el, pe un prieten, Vasile Balmuş. În al doilea rând, pentru că s-a dat liber la business, iar Teodorescu şi-a deschis imediat o sală şi, la fel de imediat, a organizat un concurs în memoria prietenului răpus de gloanţe. În februarie 1990, în sala CFR din Timişoara, arhiplină (toate biletele se vânduseră cu două zile în urmă), avea loc prima ediţie a Cupei Libertăţii, numită şi Memorial Vasile Balmuş. Avea să fie startul unei competiţii intrate deja în istoria culturismului românesc, dat fiind că, la ora când tastez aceste rânduri, s-a încheiat de puţin timp ediţia jubiliară, a 25-a.
Un pic despre culturism. Şi şah (!?)
Sună pompos ”intrat în istorie”? Eu cred că nu, istoria o scriu oamenii, o scriem fiecare dintre noi, în fiecare zi, atâta că unele fapte rămân aşternute undeva, în cărţi, pagini de ziar sau în inimile oamenilor, altele se pierd în sacul fără fund al neantului. Privind retrospectiv, Cupa Libertăţii a reunit, de-a lungul anilor, în jur de 1.000 de participanţi. Sportivi obişnuiţi, care nu au atins decât medaliile altora, sportivi cu fizic comic, care au binedispus asistenţa (există persoane lipsite total de inhibiţii şi de simţul ridicolului, oameni care vor ”musai” să urce pe scenă şi să îşi etaleze şuncile. Uneori, o porţie de râs înviorează atmosfera în sală…), campioni naţionali, campioni europeni şi mondiali, participanţi la Mister Olympia, câştigători de Mister Olympia (hopaa, deci numărul 1 în lume la profesionişti!), fete frumoase, top-modele, tinerei imberbi de 16 ani, veterani trecuţi de 70. O massă aparent eterogenă de oameni, reuniţi prin dragostea comună de culturism şi fitness (din 1996, fitness-ul s-a alăturat programului de culturism la Cupa Libertăţii).
În fond, culturismul seamănă întrucâtva cu şahul. Nu râdeţi, nu faceţi asocierea mentală dintre Arnold şi un tip costeliv cu ochelari ”fund de borcan”. Nu e vorba de asta. Ambii, pe planuri diferite, îşi forţează limitele. Ambii pot da chix şi pot intra în depresie atunci când plafonarea îi împiedică să progreseze. Ambii sunt oameni solitari. Pe scenă, culturistul e singur, el cu muşchii şi priceperea lui contra unui public care îi poate fi prieten sau duşman, contra temerii că adversarul e mai bine definit ori că arbitrii nu văd ce trebuie să vadă la super-tricepsul lui; la tablă, şahistul e singur, de asemenea, şi tot ce a studiat acasă se năruie când adversarul face o mutare neaşteptată. Lăsând şahul la o parte, pe altă dată, subliniez dificultatea evidentă a practicării culturismului, o disciplină care solicită imens resursele fizice. Exceptând mijloacele interzise – nu vorbim acum de ele, deşi există şi contează în domeniu, dovadă numărul mare de suspendări! –, o masă musculară mare ori o definire nu se obţine citind în fotoliu lângă şemineu, cu motanul picotind la picioare, ci trăgând din greu la sală, zi de zi. Şi totul pentru un scop aparent narcisist, căutarea perfecţiunii fizice, a propriei perfecţiuni, judecată, cum altfel?, de oameni imperfecţi. Cam multă (meta)fizică, dar asta e.
De la Kantor la Ronnie Coleman şi Milan Blanusa
Primul scop al lui Florin Teodorescu a fost atins în 1990. În acel an, a organizat de două ori Cupa Libertăţii şi a reuşit ceea ce nu credea cândva, să-l învingă pe marele Eugen Kantor. Teodorescu a câştigat primele cinci ediţii ale competiţiei, iar arădeanul Kantor avea să concureze încă din 1993 la masters, acolo unde o face până în ziua de azi, când a trecut de 65 de ani!
În 1995 are loc ediţia-maraton a competiţiei. La Timişoara intră în concurs 106 sportivi, pe durata a şase ore! Categoriile mari sunt câştigate de nume de legendă: Vasile Ardel, Florin Uceanu, Nicolae Giurgi. Alexandru Costache ia masters-ul. Peste doi ani, în 1997, Costache, trecut de 40 de ani, ia lucrurile foarte în serios, intră în concurs la seniori şi îi învinge pe Virgil Buruiană, campion mondial de juniori, şi pe cei doi Florini, Uceanu şi Teodorescu! Kantor, imperturbabil, câştigă ediţie după ediţie la veterani… La fel de ”aplecat” pe situaţie, Alexandru Costache realizează ”dubla” în 1998.
În 1999 şi 2000 triumfă Virgil Buruiană, respectiv italianul Graziano del Grande, primul străin câştigător al Cupei. Ambii aveau să îşi piardă viaţa, mai apoi, în accidente de maşină!… În 2002 urcă pe scenă, evident, în afara concursului, un profesionist de la Mister Olympia, Craig Titus. Demonstraţia, nemaivăzută, încinge spiritele în tribuna arhiplină a sălii Olimpia, uimită de uriaşul american. Peste ani, Titus – un monument de calm la Timişoara – se va încinge, la rându-i, şi va face moarte de om, fiind condamnat la 21 de ani de închisoare, acolo unde se află şi în ziua de azi…
În 2004 şi 2005 vin granzii. Mai întâi Dexter Jackson, viitor Mister Olympia, un ”bibelou” sub 1,70 metri, sculptat parcă de un ucenic al lui Michelangelo. Apoi, uriaşul Ronnie Coleman, campion ”en titre” la vremea aceea, câştigător, în total, în opt ediţii Mister Olympia! Lumea s-a înghesuit să-l vadă pe unul dintre cei mai mari culturişti din toate timpurile, iar Teodorescu a făcut un tur de forţă, punând în joc premii extraordinare pentru România acelor ani, peste 10.000 de dolari, plus ”bonusul” cu care Ronnie a fost convins să treacă Oceanul şi să vină în ţara lui Dracula. În premieră, în concursul propriu-zis, toţi, dar absolut toţi câştigătorii categoriilor (fitness, masters – două categorii şi seniori) sunt din afara României. Turcul Mahmut Dogan inaugurează seria neîntreruptă a învingătorilor străini, care e viabilă şi azi!
Un alt profesionist performează pe scenă în 2007: italianul Daniele Seccarecci, un munte de om de aproape 1,90, simpatic şi cu un simţ al spectacolului deosebit! Avea să spună, la sfârşit, că s-a simţit excelent în Timişoara. Din păcate, nu va mai reveni niciodată. Anul acesta, a plecat şi el dintre noi, în urma unui infarct…
În 2008, premiile ating maximul: 10.000 de euro! Ediţia jubiliară, a 20-a, e câştigată de un ungur cu rădăcini… cubaneze, Alex La Llave. Un singur român se impune, veteranul Cristi Mihăilescu, la masters +50 ani. În fine, seria continuă a învingătorilor maghiari s-a oprit în 2013, când a triumfat un sârb de 39 de ani, Milan Blanusa.
Regionalizare. ”Rudele” Cupei Libertăţii
În ultimii ani, Cupa şi-a redus din volum, în ce priveşte numărul de competitori, dar şi-a diversificat oferta, în program aflându-se şi proba de modele, băieţi şi fete. Tineri cu fizic gen Cristiano Ronaldo, atletici şi chipeşi, plus fete cu siluete şi proporţii conforme cu manualul de top-modele încântă asistenţa. Faptul că se stabileşte şi o ierarhie între ei e deja un bonus. Concursul s-a adaptat la ceea ce se petrece ”dincolo”, pentru că organizatorul ţine foarte mult la imagine. Culturismul se vinde foarte bine în ambalaj de show. Un concurs de două ore, maximum două ore şi jumătate, e mai apropiat de ceea ce se doreşte acum, în locul maratoanelor de patru sau şase ore din anii ’90, obositoare pentru toţi, dar bune la vremea aceea, când lumea era avidă de orice.
Vin (şi câştigă!) foarte mulţi sportivi din Ungaria sau Serbia. Ştiu atleţi care se simt deja acasă la Timişoara, cunosc foarte bine oraşul şi sunt în largul lor pe scenă, fie că performează la Olimpia (sala numită acum Constantin Jude), la Casa Studenţilor sau, în ultimii ani, la sala Camerei de Comerţ. Cupa Libertăţii a realizat regionalizarea, în fapt, luând-o înaintea politicului, pentru că totul a venit de la sine. Budapesta e la 4 ore distanţă, Belgradul la 2,5-3. Din Bucureşti, nici Schumacher nu face mai puţin de 7 ore, decât dacă slalomează abil printre toate gâştele din sate şi prinde pe ”verde” cele 114 semafoare din zonele cu ”Se lucrează”.
Din 2006, Cupa Libertăţii are un ”frăţior” mai mic, concursul Classic Florin Teodorescu, care se desfăşoară anual la Lugoj, de regulă cu o zi înainte sau după main-event. Sala Teatrului Traian Grozăvescu e plină de fiecare dată, iar lugojenii s-au obişnuit deja cu faptul că, o dată pe an, au o seară cu muşchi şi fete frumoase.
Per total, Florin Teodorescu a organizat peste 40 de competiţii, între care două Mari Premii ale României (2006 şi 2008), la care a venit toată ”crema” culturismului mondial, inclusiv trei deţinători de titluri Mr. Olympia, Ronnie Coleman, Dexter Jackson şi Jay Cutler. La Sala Olimpia, în jurul Cupei Libertăţii, copilul de suflet al lui Florin, a mai ”crescut” o bibliotecă având peste 5.000 de cărţi, reviste şi DVD-uri cu tematică sportivă (evident, culturismul are partea leului) şi o spectaculoasă ”Fântână a Culturiştilor”, cu statui în mărime naturală ale unor celebrităţi din domeniu, inclusiv Arnold şi părintele culturismului, Eugene Sandow. Un grup statuar cu culturişti a ”răsărit” anul acesta şi la Lugoj, marcă patentată a aceluiaşi sportiv-promotor, un om tare neliniştit de felul lui.
Cam asta e povestea Cupei Libertăţii – Memorialul Vasile Balmuş, ajunsă acum la capitolul 26. Nu e o poveste cu happy-end, ci, mai degrabă, una fără sfârşit. Show must go on, cum spunea marele Freddy Mercury…
Ovidiu Forai
***
Ovidiu Forai este, de mulţi ani, prezentatorul Cupei Libertăţii – Memorialul Vasile Balmuş, competiţie internaţională de culturism, desfăşurată anual la Timişoara.
