Emilio Giuseppe ”Nino” Farina s-a născut pe 30 octombrie 1906, la Torino, și, pe 3 septembrie 1950, devenea primul câștigător al nou-creatului campionat Formula 1.
”Pedigree-ul” familiei în care s-a născut explică în mare măsură destinul lui Nino: tatăl său, Giovanni Farina, era proprietarul unui atelier auto, iar unchiul său era Battista ”Pinin” Farina, cel care avea să pună pe picioare una dintre cele mai mari firme de design și producție auto din secolul trecut, Pininfarina.
Doctor în drept după finalizarea studiilor la Universitatea din Torino, Giuseppe Farina și-a început cariera automobilistică în perioada interbelică, iar anii ’30 a fost de trei ori consecutiv campion al Italiei, între 1937 și 1939. Ofițer de cavalerie în rezervă în armata italiană, Farina a fost ”activat” odată cu începerea celui de-Al Doilea Război Mondial, luptând într-un regiment de tancuri.
Chiar dacă Al Doilea Război Mondial a izbucnit când Nino Farina era în vârf de formă, italianul a reușit să-și continue cariera ani buni după conflagrația mondială. Când FIA a anunțat prima ediție a Campionatului Mondial ”Formula 1”, Farina a fost unul dintre șoferii echipei dominante, Alfa Romeo, alături de compatriotul Luigi Fagioli și de argentinianul Juan Manuel Fangio. Cunoscut pentru modul ”nebunesc” de a conduce, parcă fără grijă pentru propria siguranță (uneori conducea chiar fumând trabuc), Nino Farina a câștigat, la 44 de ani, 3 dintre cele 7 curse ale primului sezon de F1 (la fel ca și Fangio) și a fost declarat campion mondial.
În total, Farina a câștigat 5 din cele 33 de curse de Formula 1 la care a participat între 1950 și 1955, iar în 1954, la 48 de ani, a devenit cel mai în vârstă pilot care câștigă un pole-position, record care nu a fost încă depășit.
A fost criticat pentru stilul nesăbuit de a conduce. Implicat în numeroase accidente, Nino Farina a fost rănit grav în mai multe rânduri, iar lipsa de considerație pentru partenerii de întrecere l-a făcut antipatic pentru mulți (pe lângă faptul că era îngâmfat și-i considera nedemni să fie piloți pe cei care nu erau din familii ”bune”), italianul fiind implicat în accidentele care au dus la moartea piloților Marcel Lehoux (Grand Prix de Deauville, 1936) și Laszlo Hartmann (Tripoli Grand Prix, 1938).
După retragerea din competiții, Nino Farina a rămas în lumea automobilismului, lucrând pentru Alfa Romeo. A murit așa cum a trăit: pe 30 iunie 1966, a plecat de la Torino spre Reims, în Franța, la volanul unui Lotus Cortina și, între Aiguebelle și Chambery, în Alpii Francezi, a derapat și s-a lovit de un stâlp de telegraf, murind pe loc.
Sursa foto: formula1.com
