TCM 1995, după 20 de ani. Visul de-a fi campioni mondiali. Postmodernism și globalizare

TCM 2015 II

Foto: Atunci și acum… Autorul acestor rânduri, primul din stânga, sus, în prima fotografie (1995), și al treilea din dreapta, jos, în a doua fotografie (2015)

Ne-am reîntâlnit, vineri, după 20 de ani, ca în romanul lui Dumas-tatăl, absolvenții promoției 1995 a Facultății de Tehnologia Construcțiilor de Mașini (TCM) din cadrul Universității Politehnica Timișoara (Universitatea Tehnică se numea pe atunci). O generație care a terminat liceul în 1989, a prins Revoluția în armată, infanterie la UM 01192 din Radna/Lipova, la TR (termen redus, pentru deja intrasem la facultate) și a fost prima care a început studiile superioare după marea diversiune din decembrie. Am traversat, astfel, împreună perioada 1989-1996, pentru că unii au mai făcut și masteratul (în limba franceză, eram băieți deștepți).

Perioada ”Generației de aur”. Totul se învârtea, pentru mulți dintre noi, în jurul facultății, a fetelor și a fotbalului. Vedeam, meci după meci, ascensiunea formidabilă a naționalei ”tricolore”. Am suferit cumplit, proaspăt ”boboci”, la 0-3 cu Bulgaria, imediat după Coppa del Mondo. Am ratat calificarea la Euro ’92, dar ne-am redresat. 5-1 cu Țara Galilor, eram deja în anul II. 2-5 la Kosice, eram în anul III. 2-1 la Cardiff și calificare.

Eram în anul IV, cel mai greu. Proiecte, calcuri imense, scule, scris și oral. Nanu, Izvercian, Trușculescu, Dreucean, Bagiu, Carțiș, Urdea, Rosinger, Micșa, Putz, Grozav, Iclănzan, profesori pe care i-am avut în acești ani, profesori și oameni unul și unul, și să mă ierte cei pe care, în fuga tastaturii, nu i-am amintit.

Și a urmat vara americană. Nopțile cu Hagi, Gică Popescu, Răducioiu, Dan Petrescu și toți ceilalți. Columbia, Elveția, SUA. La 3-2 cu Argentina am sperat, am urlat, am suferit. De-atunci ne amintim mereu că fotbalul nostru poate mult mai mult decât cotidianul etern-mediocru. Am ieșit în stradă, Piața Operei gemea de lume. Mergeam pe stradă și, bolnav de fericire, urlam. Ce, de ce, nu știu, nu mai contează. Am ajuns acasă la 6 și jumătate dimineața. La 8 aveam examen. Eram în sesiune, cea mai grea dintre toate.

Visam la titlul mondial. A venit sfertul cu Suedia. L-am văzut acasă, cu toți cei din semigrupa mea alături. Gabi Gal, jucător de Divizia D la Comloșu Mare, Florin Plisco, Ovidiu Dinulescu, Gabi Noțingher, Tavi Costin, Marius Mărcuș, Dan Costea. Penalty-urile ne-au stopat drumul spre titlu.

Anul V… Prin februarie, 1995, mă și angajasem, ca ziarist sportiv la ”Renașterea bănățeană”. Pe la final de mai a fost cursul festiv. Apoi lucrarea de diplomă, examenul de licență. Masteratul.

Au trecut, de la toate astea, mai bine de 20 de ani. O generație. Viața ni s-a schimbat, unii, purtați de valurile destinului, au plecat în SUA și Canada, nu ne-am mai văzut vreodată de atunci. Lumea e alta, nu neapărat mai bună. Au apărut telefoanele mobile, internetul, facebook-ul, televizoarele inteligente. Ofensiva împotriva modului tradițional de viață a devenit totală. Iubiri nefirești, E-uri și hormoni, virtualul și forme fără fond, consumismul, stresul. Uniunea Europeană, postmodernism și globalizare. Democrație dominată de dictatura corectitudinii politice.

Anii au trecut, noi nu mai suntem la fel, fotbalul nostru s-a prăbușit. Dar ce și cine mai este la fel?

Octavian Stăncioiu

Articol scris de