Foto: fcarges1953.ro
Vom scrie azi despre Ion Barbu. A nu fi confundat cu fundașul care în ultimii ani a fost jucător și antrenor la Farul. Cei tineri trebuie să afle, măcar acum, despre cine e vorba.
”Bebe” Barbu s-a născut la 24 decembrie 1938, la Craiova. În Bănie a început și fotbalul, la Locomotiva Craiova. Dar, cum fotbalul orașului care va da prima semifinalistă românească în cupele europene era încă mediocru, afirmarea și consacrarea le va cunoaște la Pitești. În 1959, ajunge la Dinamo Pitești (viitoarea FC Argeș), de la o echipă cu nume ciudat (nu și pentru acele vremuri), Dinamo 9 Miliție București.
În 1961 debutează în prima divizie, într-un meci cu Dinamo… București. Impecabil la jocul aerian, tehnic și având un plasament excepțional, Barbu se impune ca libero, un post dispărut în fotbalul bezmetic de azi. În 1966 debutează în echipa națională, contra Poloniei. Va strânge 7 selecții, ultima în 1968, la 0-0 cu Anglia (campioana mondială ”en titre”), amical pe 23 August, meci în care a fost căpitanul ”tricolorilor”. În același 1968 este desemnat pe locul 5 în ierarhia Jucătorului Român al Anului.
Între 1970-1971 a jucat în Turcia, la Beșiktaș. Erau ani în care regimul comunist al României permitea unor jucători aflați la final de carieră să plece peste hotare.
Revine la FC Argeș și este, alături de C. Olteanu, Radu I, Jercan și, în primul rând, Dobrin, unul dintre stâlpii echipei la primul titlu cucerit de alb-violeții din Trivale, în 1972. În toamna acelui an a jucat în celebra ”dublă” din CCE, cu Real Madrid. În decembrie 1973, ultimul său meci în Divizia A.
După retragere, a pus umărul, ca președinte al clubului, și la al doilea (din păcate și ultimul) titlu argeșean, cel din 1979 (tot cu Dobrin mega-star și cu Halagian pe bancă).
A fost și antrenor, la Muscelul Câmpulung şi Metalurgistul Cugir, și preşedinte al AJF Argeş. La 2 mai 2011 a trecut în neființă.