Cel care avea să devină unul dintre cei mai mari fotbaliști din istoria acestui sport s-a născut pe 30 octombrie 1960, în Lanus, și a crescut în Villa Fiorito, o zonă săracă de la periferia capitalei argentiniene Buenos Aires.
La vârsta de 8 ani, micul Diego Armando Maradona a fost remarcat de un căutător de talente în timp ce juca pentru o echipă de cartier numită Estrella Roja (Steaua Roșie). A trecut la grupele de copii de la Argentinos Juniors, și a devenit rapid o vedetă, pentru că în pauzele meciurilor jucate de echipa mare în prima ligă, copilul de mingi Maradona stârnea ropote de aplauze în tribună cu jongleriile sale cu balonul rotund.
A debutat în echipa de seniori cu 10 zile înainte de a împlini 16 ani și a marcat primul său gol ca profesionist trei săptămâni mai târziu. După 5 ani la Argentinos Juniors, Maradona, ofertat de marile cluburi din țara natală, a ales Boca Juniors, unde a marcat două goluri la debut. A jucat un singur sezon acolo, câștigând și singurul său titlu argentinian din palmares, pentru că după CM 1982 a fost asaltat de oferte din Europa.
Cel poreclit „El Pibe d’Oro” a ajuns la Barcelona pentru o sumă record la acea vreme, 7,6 milioane de dolari însă, deși a câștigat Cupa Spaniei, Cupa Ligii și Supercupa Spaniei, perioada petrecută aici nu a fost una foarte fericită. A avut tot timpul o relație tensionată cu conducerea clubului și a fost afectat de mai multe probleme de sănătate. Cea mai gravă dintre acestea – o accidentare la gleznă, provocată de o alunecare a lui Andoni Goikoetxea, care i-ar fi putut pune capăt carierei. De altfel, Goikoetxea avea să fie implicat și în ultimul meci al argentinianului în Spania. În finala Cupei Spaniei din 1984, între Barcelona și Athletic Bilbao, repetatele intrări dure ale bascului l-au adus la capătul răbdării pe Maradona, iar o bătălie în toată regula a izbucnit între jucătorii celor două echipe. A fost ultimul meci al ”Butoiașului atomic” la Barca, acesta fiind transferat, tot pentru o sumă record, 10,48 milioane de dolari, la Napoli.
A fost primit ca un salvator în sudul Italiei, în iulie 1984, iar echilibrul avea să se schimbe într-un campionat dominat de obicei de echipele din jumătatea de nord a țării. La Napoli, Diego Maradona avea să treacă prin cea mai bună perioadă a carierei, câștigând de două ori ”scudetto”, o dată Cupa Italiei, Supercupa Italiei și Cupa UEFA. În aceeași perioadă avea să câștige și Campionatul Mondial (competiție la care a participat de patru ori!). La turneul final din Mexic, în 1986, Maradona avea să intre în istorie în urma sfertului de finală cu Anglia, când a marcat un gol cu mâna validat de arbitru, iar doar patru minute mai târziu avea să marcheze unul dintre cele mai frumoase goluri din istoria CM. În semifinala cu Belgia, numărul 10 a marcat din nou de două ori, iar nemții l-au marcat permanent cu doi oameni în finală. Chiar și așa, Maradona a dat pasa de gol pentru Burruchaga la reușita decisivă, de 3-2. Germania avea să-și ia revanșa în 1990, când a învins în finală Argentina lui Maradona.
Finalul de carieră i-a fost grăbit, poate, de problemele cu drogurile și alcoolul, jucătorul fiind, conform propriilor declarații, dependent de cocaină de la mijlocul anilor ’80 și până după ce a agățat ghetele-n cui. În 2004 a suferit un infarct miocardic masiv după o supradoză, petrecând mai multe zile la terapie intensivă, conectat la aparate. După acest episod, Maradona s-a ”cumințit”, ajungând chiar să antreneze echipa națională a Argentinei între 2008 și 2010, inclusiv la CM din Africa de Sud.
Geniul de pe teren și problemele din afara lui au făcut din Maradona un adevărat personaj de legendă în istoria fotbalului și, pentru a nu supăra pe nimeni, FIFA l-a numit, la egalitate cu Pele, drept cel mai bun jucător al secolului al XX-lea.
Sursa foto: 20minutos.es
