Foto (sursa: Wikipedia): Mihai Eminescu, fotografie de Jan Tomas, în Praga, în 1869 (stânga); Teodor V. Ștefanelli (altorelief pe soclul bustului lui Mihai Eminescu din Suceava) (dreapta)
La 15 ianuarie 1850, la Botoșani, se năștea cel care avea să devină poetul național al românilor, Mihai Eminescu. Se întâmpla cu aproape exact nouă ani înainte de Unirea Principatelor.
În 1863, Eminescu era elev de liceu la Cernăuți¹, capitala provinciei istorice românești a Bucovinei, aflată, pe atunci, în Imperiul (încă) Habsburgic.
Acolo va fi coleg cu un alt român, Teodor V. Ștefanelli, din Siret, care era cu câteva luni mai mare decât Eminescu. Ștefanelli va deveni istoric, scriitor și membru titular al Academiei Române și va lăsa posterității volumul “Amintiri despre Eminescu”, apărut în 1914, la Bucureşti.
Ei bine, Ștefanelli aduce la lumină o dovadă incontestabilă a contactului pe care marele poet de mai târziu l-a avut cu jocul cu mingea!
Iată citatul, reprodus din ediția cărții sus-amintite, apărută în 1983 la Editura Junimea din Iași:
”Odată, după-amiaza, înainte de Paștele anului 1863, când se finiseră orele de învățătură în clasa mea și colegii ieșeau afară, eu m-am urcat pe catedră și am strigat cât mă ținea gura: <Petrecere bună, domnilor>. Dar nervosului de profesor Vyslouzil, care trecuse pragul ușii, se vede că nu-i plăcuse strigătul meu, se întoarse și-mi dicta pentru o oară carcer în clasa unde eram. Curând veni și servitorul școalei, Onufri, ca să încuie ușa. Acest Onufri era foarte popular la noi, pentru că ne împrumuta și cu parale când flămânzeam în școală și nu aveam bani să ne cumpărăm covrigi sau mere. Tocmai când voia Onufri să încuie ușa, trece și Eminescu prin coridor, ducându-se acasă și, zărindu-mă, mă întreabă ce-i cu mine, iar eu îi povestesc cu mare supărare nenorocirea ce a dat peste mine. Nu puturăm vorbi mult pentru că Onufri se grăbi să încuie ușa și eu rămăsei singur și foarte descurajat. Dar după vreo zece minute, aud că scârțâie cheia la ușă și văd că intră Onufri și cu Eminescu în clasă. Eminescu avea toate buzunarele pline cu covrigi. El împrumutase bani de la Onufri, cumpărase covrigi și-l înduplecase să-l sloboază ca să stea cu mine până mă va libera. Ce voios eram acuma și în profunziunea mulțumirii și zăpăcelii mele i-am promis lui Eminescu că și eu voi sta cu dânsul când îl vor închide vreodată. Acu ne trecu timpul foarte repede, căci abia sfârșisem să mâncăm covrigii și Onufri ne dete drumul, dar ne zise să nu spunem nimănui nimic, c-apoi vai de capul nostru, iar noi, amândoi, ne-am dus drept pe toloacă, unde împreună cu alți colegi am jucat mingea până pe înserate. Câteva zile după această întâmplare, dispăru Eminescu din Cernăuți, pe vremea Paștelor, în aprilie 1863, și abia în primăvara anului 1864 ne-am întâlnit iarăși și atuncea mi-a spus că are de gând sa intre ca elev public în liceu, după ce va trece examenele restante. Acuma locuia el la Pumnul (n.r. – Aron Pumnul, profesorul de limba și literatura română al lui Eminescu) și îngrijea și de bibliotecă”.
În numărul următor al revistei ”Ripensia Sport Magazin” va apărea un articol mai amplu legat de acest subiect.
Așadar, în primăvara din Postul Paștelui 1863, pe o ”toloacă”² din Cernăuți, Eminescu (în vârstă de 13 ani) și Ștefanelli au fost, poate, printre primii fotbaliști din spațiul istoric românesc!
Sigur că nu era vorba de fotbal așa cum îl știm noi azi. De altfel, fotbalul modern încă nici nu exista, actul său de naștere fiind la 26 octombrie 1863, așadar în același an, peste cca șase luni, la Londra, când se va înființa prima federaţie de fotbal din lume, cea a Angliei, The Football Association (FA), și când se va adopta primul regulament al jocului de fotbal.
Iar prima dovadă despre fotbalul ”adevărat” în spațiul istoric românesc datează din 1865, când marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării, undeva între Galaţi şi Tulcea. Această descoperire i se datorează arhitectului bucureştean Gheorghe Radu Stănculescu și a fost publicată pe site-ul cotidianului ”Evenimentul zilei”, la 8 septembrie 2010, de către jurnalistul Octavian Cojocaru.
¹ Oraș istoric românesc; pe atunci aparținea Austriei, apoi Austro-Ungariei (1867-1918) și României, din 1918, exceptând Bucovina de Nord, care va trece la URSS (1940-1941), din nou la România (1941-1944), din nou la URSS (1944-1991) și acum face parte din Ucraina (din 1991).
² TOLOÁCĂ, toloace, s. f. (Reg.) 1. Pământ lăsat necultivat pentru ca să se odihnească. ♦ Pășune, izlaz comunal pentru vite. 2. Teren liber neîngrădit, între case sau la marginea satului.
Sursa foto din introducere: doxologia.ro
Actualizare
Astăzi, ulterior apariției pe site-ul nostru a acestui articol, pe gsp.ro a apărut un altul, dedicat tot tangenței cu fotbalul a lui Eminescu. Faptul că noi am fost primii o dovedim prin ora postării noastre pe facebook (vezi aici), respectiv ora apariției pe gsp (click pe poză pentru zoom):
