Foto: L. Bălan, al treilea din stânga, jos, cu Steaua, înaintea Cupei Intercontinentale 1986 (sursa: Facebook Replay)
Toamna lui 2015. Sinuciderea lui Lucian Bălan. Primul jucător al Stelei din lotul de la Sevilla ’86 care trecea în lumea umbrelor.
A fost un mijlocaș (dreapta) harnic și laborios ca o furnică. Mic de statură, doar 1,68 m, dar tenace, serios și disciplinat. Adică exact calitățile pe care nu le-a avut în afara terenului. Pentru că, odată ce a părăsit dreptunghiul verde, s-a refugiat în boemie, alcool și jocuri de noroc.
Bucureștean, a început fotbalul la Autobuzul, o echipă consacrată de B în perioada antedecembristă (ulterior, după Revoluție, se va numi Rocar, acum, ca atâtea alte cluburi, nu mai există…). Dar la seniori s-a făcut cunoscut pe meleagurile maramureșene, la Cavnic și Baia Mare (e vorba de județul Maramureș, pentru că cele două localități nu sunt și în Maramureșul istoric). La FC Baia Mare, cu legendarul Viorel Mateianu antrenor, prinde cea mai frumoasă perioadă din existența clubului, alături de Koller, Rozsnyai, Borz, Condruc, Szepi, Radu Pamfil, Ariciu, Terheș, Mureșan… Se îngemănau deceniile opt și nouă, iar în Dealul Florilor microbiștii și jurnaliștii asistau la manevre tactice nemaivăzute.
În vara lui ’85, Luci Bălan vine la Steaua, odată cu fundașul stânga Weiszenbacher. Militarii tocmai cuceriseră titlul național, după o incredibilă pauză de șapte ani. Bălan avea deja 26 de ani și părea, la nivelul fotbalului românesc, un jucător mediocru, transferat de la o echipă ce tocmai retrogradase în Divizia B. Ei bine, asemenea resurse avea fotbalul românesc pe atunci. Un astfel de jucător, care nu mai era prea tânăr și părea plafonat, venit de la o echipă (de acum) modestă, joacă, peste nici un an, titular în finala Cupei campionilor Europeni (Liga Campionilor de azi). La Sevilla, Steaua câștigă apoteotic, cu Duckadam mângâiat de Dumnezeu pe frunte și parând tot la penalty-uri.
E titular și câteva luni mai încolo, în finalele Cupei Intercontinentale și Supercupei Europei. Este apoi, în ’88, semifinalist CCE. Joacă un singur meci în națională, în 1987, un amical cu Israel, însă în acel meci a fost folosită, de fapt, echipa olimpică, aflată înaintea debutului în preliminariile JO. Aceasta era, pe atunci, valoarea fotbalului românesc. Un jucător precum Bălan, titular în una dintre cele mai mari echipei de club ale Europei, nu prindea decât o selecție printre ”tricolori”, și aceea cu totul conjuncturală.
În 1989, la 30 de ani, cu câteva luni înaintea Revoluției, este lăsat să se transfere în străinătate, la Beerschot, în Belgia. Era o perioadă în care câtorva jucători români de valoare, dar aflați spre finalul carierei și care nu mai erau în circuitul naționalei, li s-a permis transferul peste hotare. În iarna lui 1990, Bălan trece la echipa spaniolă de ligă secundă Murcia. Revine la Steaua și, la doar 32 de ani, se trage din activitate.
Încearcă apoi să fie antrenor. Se stabilește în Baia Mare, deși era Bucureștiul era locul său natal și orașul unde cunoscuse gloria. Va pierde însă, în mod tragic, meciul cu Viața. Avea doar 56 de ani.
