Născut pe 2 martie 1886 la Torino, Vittorio Pozzo a învățat fotbal acolo unde a studiat… literele, adică în Franța, Elveția și Anglia, evoluând cel mai mult, 5 ani, pentru echipa din orașul natal, Torino FC.
După retragere a fost director tehnic la Torino lucrând în același timp și pe un post de manager la Pirelli. S-a ocupat pentru prima oară de echipa națională a Italiei în timpul Jocurilor Olimpice de la Stockholm, dar a renunțat după eliminarea, în prelungiri, cu Finlanda. După ce a luptat în Primul Război Mondial, făcând parte din trupele de elită ale Vânătorilor de munte italieni, a revenit sporadic la ”Squadra Azzurra”, în 1921 și 1924 (pentru JO de la Paris), însă fără prea mult succes, fapt care l-a determinat să renunțe temporar la fotbal, concentrându-se asupra muncii și a familiei. După moartea soției, însă, s-a mutat la Milano, unde a antrenat pe AC Milan, timp de doi ani.
Pozzo a fost desemnat antrenor ”permanent” al echipei naționale în decembrie 1929, iar Italia a câștigat prima ediție a Cupei Europei Centrale. ”Azzurri” nu au participat la prima ediție a Cupei Mondiale (1930), iar în acea perioadă echipa nu era deloc o forță a continentului, fiind învinsă de Austria, Cehia sau Ungaria. Italia a câștigat, însă, a doua ediție a CM, disputată pe teren propriu, nu fără controverse, dar și cu un joc în creștere, cu Pozzo la timonă și cu Giuseppe Meazza lider pe teren.
Până la CM 1938, disputat în Franța, Italia devenise o echipă și mai puternică, care a câștigat și turneul olimpic în 1936. Pozzo, care inventase un nou sistem de joc (”metodo”, un 2-3-2-3 care a îmbunătățit 2-3-5-ul folosit cel mai mult până atunci), a intrat în legendă după Italia – Ungaria 4-2 în finala Cupei Mondiale din 1938, fiind singurul antrenor care câștigă de două ori această competiție.
Pozzo a fost al doilea cel mai longeviv antrenor din istoria naționalei, după Enzo Bearzot, și a demisionat după presiunile conducerii federației italiene, care-l considera ”depășit”. A rămas, însă, în cadrul forului ca și consilier tehnic, la cererea lui Luigi Ridolfi, bun prieten și fost președinte al FIF, și a contribuit la crearea acum celebrului centru de la Coverciano, la bunul mers al căruia a contribuit până la moartea sa, pe 21 decembrie 1968.
Sursa foto: vivoazzurro.it
