Editorial apărut în nr. 1 (octombrie 2013) al revistei ”Ripensia Sport Magazin”
Îmi pare bine că am ocazia să scriu câteva rânduri într-o revistă nouă, slăvind un monstru sacru al fotbalului interbelic, Ripensia Timişoara. Ştiu puţine, poate prea puţine lucruri despre Ripensia, evident că nici nu mă născusem când ea murea, răpusă de ciuma roşie care a desfiinţat identic Carmenul sau Unirea Tricolor. La modă erau echipele Miliţiei şi Armatei, cele care luau cu arcanul în fiecare an tot ce era mai bun dintre tinerii fotbalişti de aici sau de aiurea, având grijă să calce în picioare tradiţia şi bunul renume al grupărilor socotite ”reacţionare” şi ”burgheze”.
Mult mai târziu am aflat că până şi pe tatăl meu, fie-i amintirea luminoasă, îl preocupa numele Ripensiei, el având o explicaţie – unica – până şi pentru acest nume atât de diferit, atât de venerat! Şi tocmai pentru a afla mai multe, m-am gândit să mă îndrept spre cărţile lui Chirilă, fostul meu coleg mai în vârstă de la ”Sportul” de odinioară, liderul unei întregi generaţii de gazetari care ne-au învăţat şi pe noi meserie, atâta cât ştim, desigur.
La vârsta de 41 de ani, în 1966, Ioan Chirilă debuta practic în literatura sportivă, publicând volumul de povestiri ”Finala se joacă astăzi”, un debut târziu, care nu anunţa cariera fulminantă a celui care a scris 27 de cărţi cu şi despre sport, până a închis ochii, în 1999, la 74 de ani. Editura care s-a învrednicit să-i publice cartea de debut (eu cel puţin aşa i-o consider, fiindcă ”Decatlonul de aur”, apărută cu trei ani mai devreme, a fost mai curând o încercare timidă de însăilare a unor biografii sportive) era Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport. De fapt, ”nea Vanea”, cum i-am spus toţi, era angajatul acelei edituri ca simplu traducător de limba rusă, limbă pe care o învăţase în Ismailul natal, în sudul Basarabiei. Când i s-a publicat ”Finala se joacă astăzi”, lui Chirilă i s-au întredeschis porţile gazetăriei, el primind cu destulă greutate un post la ”Sportul popular”, organ al UCFS şi slujitor tenace al politicii partidului în domeniul sportului şi educaţiei fizice a tineretului… Mă rog, Chirilă n-a fost niciodată pe linia partidului.
Volumul la care mă refer conţine 15 povestiri despre sport, dar toate au un numitor comun: sunt istorioare povestite de celebrităţi fotbalistice de odinioară, precum Rudi Wetzer, Petre Steinbach, Rudolf Cotormani, Mircea David, Iosif Petschovski, Gică Constantin sau… Silviu Bindea. Mai mult decât atât, Chirilă chiar imaginează, împreună cu legendarul Octav Luchide, o finală a celor mai buni jucători români din perioada interbelică, faţă în faţă cu selecţionata mondială. Citez: ”Şi totuşi… FINALA SE JOACĂ AZI, între echipele lui Bindea şi Di Stefano, aşa cum v-am promis pe copertă. Pe ce teren? Pe cel mai mare şi mai frumos teren de fotbal din lume: cel al închipuirii dumneavoastră…”. Iar acestea sunt chiar ultimele rânduri ale cărţii.
Aşadar, Chirilă avea un cult pentru Silviu Bindea. Aşa cum avea un cult pentru Timişoara, foarte puţini dintre cei de astăzi mai ştiu lucrul acesta. Şi, atenţie, şi mai puţini ştiu că la Timişoara Chirilă avea o fată, Ludmila parcă, născută dintr-o legătură de tinereţe, la care ”nea Vanea” ţinea mult şi pe care o vizita cu regularitate. Chirilă l-a iubit evident pe Bindea, căruia i-a dedicat poate cele mai frumoase pagini ale volumului despre care am amintit. Răsfoiesc astăzi, la mai bine de 45 de ani de la apariţia lui, volumul cu file îngălbenite de vreme. Silviu Bindea era un slăbănog, un jucător scund şi firav, dotat însă cu o viteză excepţională şi un ”neastâmpăr” permanent pe teren. Zicea el: ”Extrema care stă o clipă locului, nu-şi merită titlul”. Iar alţii, cum ar fi de exemplu gazetarii unguri de la ”Nemzeti Sport”, spuneau, după un meci dintre Ripensia şi combinata maghiară Hungaria-Ujpest (3-3, Budapesta, octombrie 1933): ”Ripensia are câţiva jucători de primă clasă, dar trebuie menţionat, în mod cu totul deosebit, Bindea. Echipele maghiare nu au o asemenea extremă”. Chirilă l-a iscodit pe Bindea, l-a pus pe mărturisiri şi i-a scos din amintiri lucruri care astăzi merită să fie cunoscute. ”Cred – spunea Bindea – că un înaintaş fricos, şi mai cu seamă o extremă fricoasă, nu valorează mai mult decât un jucător şchiop. Un înaintaş şi un apărător sunt la urma urmelor două forţe care se ciocnesc. Pentru că fotbalul nu e tenis sau volei: tu acolo, eu aici. (…) Mie mi-a fost greu la început. De la 16 ani şi până astăzi am 1,69 m înălţime şi 63 de kilograme. Dar fotbalul nu e pe categorii de greutate, ca boxul. Şi atunci mi-am zis (cred că singurul curaj e să priveşti lucrurile în faţă): ”Silviule, eşti o <muscă>, n-am ce-ţi face. Dar îţi place fotbalul. Şi asta e imens. Atunci, fă bine şi nu uita un lucru: dacă vrei să te baţi cu Ghiţă Albu, care e mare cât o sobă şi tare ca Mitică Dona, trebuie să te opinteşti ca unul de 90 şi să zbori ca un vultur. Dacă nu, fără supărare, treci la popice: <Vă rog, e rândul dumneavoastră… După asta, trag eu… Mulţumesc… Iertaţi-mă, v-am mânjit puţin treningul cu sacâz… >”.
Răsfoiesc în continuare foile îngălbenite şi găsesc o mulţime de imagini încă suficient de clare, excelent imortalizate de pana lui Chirilă. Ce destin au gazetarii cu adevărat înzestraţi, mă gândesc, pot fi citiţi şi peste decenii şi lasă în urma lor mărturii excepţionale pentru istoria sportului, fie el fotbal sau oricare altul. ”De la Rudy Wetzer – spune Bindea prin creionul lui Chirilă, fiindcă la vremea respectivă nici măcar reportofonul nu se inventase încă – am aflat cu uimire că un înaintaş are balonul două sau cel mult trei minute într-un meci. Şi că eu am dreptate când nu stau o clipă locului. Numai că şi neastâmpărul ăsta trebuie să urmeze şi el legile lui. În serile petrecute cu Wetzer, am stabilit că trebuie să fiu oglinda lui Dobay, iar el – oglinda mea. A pornit Dobay în cursă? Startul s-a dat şi pentru tine, Silviule. S-a prăvălit Dobay în plasă? Foarte bine. Dar dacă n-ai ajuns şi tu în plasă, înseamnă că te-ai pierdut pe drum sau ai văzut o fată frumoasă în tribună”…
Foto: Bindea, la minge, în meciul Venus – Ripensia 2-7, din 1934 (sursa: ”Fotbal vest”)
În 1933, pe când Silviu Bindea nu avea decât 20 de ani, la Bucureşti s-a disputat celebra ”Balcaniadă” de fotbal, în care selecţionata României a bătut Bulgaria cu 7-0, Grecia cu 1-0 şi Iugoslavia cu 5-0. La ultimul meci, Ripensia a avut nu mai puţin de 7 jucători selecţionaţi în echipa naţională. Povesteşte Petre Steinbach, alt jucător galactic al epocii, care a lipsit din finală, fiind accidentat: ”În meciul cu Iugoslavia, Bindea a făcut cred cea mai frumoasă partidă a vieţii lui. N-aş putea spune că pe unde a călcat n-a mai crescut iarba, dar simplul fapt că m-am gândit la asta, spune destul. De pe banca rezervelor am văzut atunci, la 11 iunie, un joc de extremă desăvârşit. Arcurile de cerc pe care le-a tras Bindea ca să-l evite pe Gayer şi apoi pe fundaşul Raikovici, n-am să le uit niciodată, pentru că ele au învins inerţia, forţând legile echilibrului. Bindea a deschis scorul şi a dat semnalul celei mai frumoase sârbe din istoria celor peste douăzeci de ani de jocuri româno-iugoslave”. Ca un comentariu suplimentar, să amintim doar că, peste doar câteva luni, Iugoslavia avea să învingă Brazilia fără drept de apel!
Îi mulţumesc lui Chirilă pentru această imagine care va rămâne pentru totdeauna! Este fără îndoială destinul celor care izbutesc cu adevărat să lase ceva în urma lor.
Dumitru Graur
Dumitru Graur este, din 2011, preşedintele Asociaţiei Presei Sportive din România (APSR), asociaţie aflată sub Înaltul Patronaj al Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României. Dumitru Graur a fost, printre altele, jurnalist la ”Flacăra”, comentator şi redactor-şef al departamentului de sport la TVR şi Antena 1, director “Gazeta Sporturilor”, a realizat programul “Parfum de glorie” şi filmul ”Il Luce”. Acum este directorul revistei lunare ”Sport în România”.
