În numărul din 12 ianuarie a.c. al revistei ”Banatul Azi”, scriitorul, poetul și editorul timișorean Adrian Bodnaru a publicat, sub genericul ”Timișorela lunii”, o poezie în care amintește numele multor fotbaliști ai legendarei Ripensii interbelice.
”Adrian Bodnaru pare-a scrie <la spartul nunţii, în cămară>, la ceasul zorilor mahmuri, în cenuşiu şi abandon. Universu-i este unul familiar, anodin, prozaic, fără <glorie>, – dar, ca în poezia lui Bacovia, generator al unei atmosfere stranii şi înlănţuitoare, aproape magice, de neuitat”, spunea poetul Șerban Foarță despre lirica lui Adrian Bodnaru.
Mehala
de Adrian Bodnaru
Frumoasă-n pat și carte-n „Eminescu”
aveam, și stări civile-n pase à la,
pe rând: Vogl, Raffinsky, Wetzer, ce-s cu
Montevideo,-n cer, lângă Mehala
maidanelor lui Tänzer, Pitea, Holz
și-a varului din casa Deheleanu,
cu-al semilunii,-același, de la colț,
din care cornere bătea sultanul,
de n-ar fi fost fachir, Rolf Kotormány,
să înfășoare plasele în lobde
ca, dintre ultimii veniți prin ani,
Bădeanțu Petre, poate ultim ciob de
Copacabană spartă fără leac,
precum omorul dinlăuntrul fașei.
Un pat, o librărie, câte-un fleac
aveam, când m-a trezit Fântâna Pașei,
la masă,-n bar, în față c-un Hagi
și c-un aga, Mehmet, cât Eugeniu
să cred, cu nume mirosind a ghi-
limele, că-s o pace în domeniu,
că „Unde-i”, pot, strigând, deodată, „(merde-)
neaua de-azi an?!”, silabisind: „Post-script i-s!”,
muta flămând un puc, pe Balta Verde,
cu crosa unei alte ierni la striptease.
În Franzstadt, să ni se aprindă-n joagăr
de tăietori de frunze un inox
din bara unsă-n lungul ei cu Jäger
de pulpele c-un singur echinox:
de primăvară — prin Pădurea Cioca,
sau prin Crnjanski, prin atâți salcâmi,
cât mahalelei să-i răsune o, ca
un Marș Turcesc, fereastră! — Unde îmi
mai sunt bancnotele cele mai mici
și Marius, cognomenul meu de noapte,
și ale tale, Cristi, parcă-ți zici,
și-ale lui David, când atât de coapte
par stelele, încât se crapă ușa
în Újváros?! Deci, totul, încă nou:
aroma baițului cu lac ce nu și-a
pierdut Alesiile din ecou,
dar s-a păstrat în vocile de-Alione,
pe toți ne va scuti de dușuri reci
în zori, când la iubite ca la bone,
întorși vom fi, cu fețele în geci,
prin Avram Iancu, Piața celor trei
biserici, și, de-o poftă-acolo ni-i,
vom risipi dublurile de chei
de-acasă-n cele patru colonii,
prin Ocico,-Anhauer să ne aștepte-n hol
și în sufragerie, Weisz, a bea
un ceai voind cu Ronaț dând ocol
băii fierbinți, când Blașcovici abia
ieșit din dormitoare prin balcoane
bucătăriei-i cere-un mic dejun,
ca Sepi II pe cel, dintre baloane,
lui Lazăr Sfera, mai rotund, mai bun.
