Anul 2013 a fost unul de senzație pentru Bayern, cel mai prestigios din istoria sa de peste 113 ani. În luna decembrie a anului trecut, bavarezii au cucerit, în premieră, Campionatul Mondial al Cluburilor, după ce realizaseră eventul, pe plan intern, se impuseseră în Liga Campionilor și Supercupa Europei. Doar Supercupa Germaniei au ratat-o, în favoarea marii rivale, Borussia Dortmund.
FIFA Club World Cup este o competiţie relativ nouă, ediţia inaugurală fiind cea din 2000, cu un format care a inclus opt echipe. A doua ediţie a fost anulată, iar următoarele trei nu s-au ţinut. Turneul s-a întors în 2005, când a înlocuit definitiv tradiţionala Cupă Intercontinentală, iar formatul s-a modificat, cuprinzând campioanele celor şase continente. În 2007, numărul participantelor a crescut la șapte, adăugându-se şi reprezentanta ţării organizatoare.
Urmașa Cupei Intercontinentale. Amintiri cu Steaua și River Plate
Aşadar, Campionatul Mondial al Cluburilor este atât o alternativă pentru cluburi a Cupei Confederaţiilor (competiție rezervată echipelor naționale), cât şi o variantă mai interesantă a Cupei Intercontinentale (cunoscută la un moment dat şi sub numele de Toyota Cup, datorită sponsorului principal al întrecerii), competiţie desfăşurată între 1960 şi 2004, între câştigătoarea Cupei Campionilor Europeni/Ligii Campionilor şi cea a Copei Libertadores de pe continentul sud-american. Finalele, desfăşurate în manşă unică, au fost găzduite de oraşele japoneze Tokyo şi (din 2002) Yokohama. Chiar dacă cele mai multe trofee au ajuns în Argentina (9), în duelul dintre continente Europa are avantaj minim: 13-12. Și o grupare din România a disputat această finală, Steaua. Pe 14 decembrie 1986, bucureştenii au pierdut la limită, cu 0-1, contra lui River Plate, la care evoluau, printre alţii, Pumpido, Ruggeri și Alzamendi. Primii doi vor face parte şi din lotul Argentinei la CM ‘90, cu care “tricolorii” vor remiza, 1-1, pe Stadio San Paolo din Napoli.
Șapte echipe în Maroc
După Brazilia (2000), Japonia (2005-2008, 2011-2012) și Emiratele Arabe Unite (2009-2010), onoarea de a găzdui Mondialul cluburilor din 2013 i-a revenit unei țări africane, Maroc. Curios, partidele nu s-au desfășurat nici în capitala Rabat, nici în cel mai mare oraș, Casablanca, ci la Agadir, un port maritim pe țărmul Oceanului Atlantic, și la Marrakech, un important centru administrativ din centrul țării, denumit și “orașul îmblânzitorilor de șerpi”.
La această ediţie africană au luat parte: Al-Ahly Cairo (Egipt), Auckland City FC (Noua Zeelandă), Atletico Mineiro Belo Horizonte (Brazilia), CF Monterrey (Mexic), Bayern München (Germania), Guangzhou Evergrande (China) și Raja Casablanca (Maroc), adică învingătoarele din CAF Champions League (Africa), OFC Champions League (Oceania), Copa Libertadores (America de Sud), CONCACAF Champions League (America de Nord), UEFA Champions League (Europa), AFC Champions League (Asia), respectiv campioana ”en titre” a Marocului.
Auckland City a fost la a 5-a prezenţă în competiție, însă n-a înregistrat performanţe deosebite nici în 2006, 2009, 2011 ori 2012. Neo-zeelandezii îngenuncheaseră, pe 19 mai, cu 2-1, pe conaţionalii de la Waitakere United, în finala Ligii Campionilor Oceaniei, competiţie pe care, din cele 12 ediţii de până atunci, şi-a adjudecat-o în cinci situaţii. Ca în majoritatea precedentelor prezenţe la CM, Auckland a terminat şi de această dată ultima.
Al-Ahly este o mai veche cunoştinţă a competiţiei, participând în 2005, 2006, 2008 și 2010. Egiptenii s-au calificat după victoria în finala Ligii Campionilor Africii, 1-1 şi 2-0 cu sud-africanii de la Orlando Pirates. De altfel, gruparea din Cairo era recordmena de succese obţinute în cea mai importantă întrecere intercluburi de pe Continentul Negru, cucerind pentru a 8-a oară trofeul. Al-Ahly s-a aflat într-o situaţie deloc plăcută, lipsindu-i meciurile oficiale, căci competiţiile interne erau suspendate din luna iulie, din cauza problemelor politice din ţară. În lotul cu care a abordat CM-ul s-a aflat și mijlocașul Mohamed Aboutrika, cel care, alături de Lionel Messi, este golgeterul all time al turneului, cu 4 goluri. Poate şi fiindcă acum nu a înscris niciun gol, egiptenii au încheiat abia pe locul al 6-lea, suferind şi cea mai drastică înfrângere: 1-5 cu Monterrey.
După 42 de ani, Monterrey a reeditat o performanţă obţinută de conaţionalii de la Cruz Azul, învingând pentru a treia oară consecutiv în finala CONCACAF Champions League. Fără să sufere vreun eşec de-a lungul întrecerii, Monterrey a trecut în finală de o altă grupare din ţara pălăriilor sombrero, Santos Laguna, cu 0-0 şi 4-2. Gruparea mexicană luase parte şi la anterioarele două ediţii, în 2012 reuşind chiar să termine pe locul al treilea. Acum, deşi a avut în lot jucători precum chilianul Humberto Suazo ori argentinienii Cesar Delgado (ex-Olympique Lyon) şi Neri Cardozo, locul al 5-lea poate fi considerat un fiasco.
Guangzhou Evergrande a fost debutantă la turneu. A dominat în ultimii trei ani campionatul chinez, pe care l-a câştigat la pas. În 2012, echipa deţinută de unul dintre cei mai importanţi investitori pe piaţa imobiliară din China a dat lovitura, aducându-l pe banca tehnică pe Marcello Lippi, unul dintre cei renumiţi antrenori din lume. Campion mondial cu Italia în 2006, el este primul tehnician care, după ce a cucerit Champions League în Europa, a recidivat în competiția similară din Asia, Guangzhou câştigând finala 2013 graţie golurilor mai multe marcate în deplasare, în dubla manşă cu sud-coreenii de la FC Seul: 2-2 şi 1-1.
Ronaldinho și deziluzia braziliană
La prima prezenţă la turneu a fost şi Atletico Mineiro. În finala Copei Libertadores, adversară i-a fost echipa paraguayană Olimpia Asuncion. Cum în tur, la Asuncion, gazdele s-au impus cu 2-0, iar în returul de peste o săptămână, de la Belo Horizonte, brazilienii au triumfat cu un scor identic, s-a ajuns la lovituri de departajare, unde alb-negrii de limbă portugheză au fost mai inspiraţi. Atletico a participat la Copa Libertadores în calitate de vice-campioană a Braziliei, al cărei campionat l-a câştigat numai o singură dată, în 1971! La CM avea să fie marea dezamăgire. Deşi toată lumea a considerat-o încă dinaintea startului întrecerii drept principala adversară a lui Bayern la titlu, s-a văzut nevoită să se mulţumească doar cu a treia treaptă a podiumului, în condiţiile în care în lotul său au figurat destui jucători care au făcut carieră şi în Europa: Ronaldinho (ex-PSG, Barcelona, Milan, dar şi FIFA World Player în 2004 şi 2005, Balonul de Aur în 2005), Gilberto Silva (ex-Arsenal), Rever şi Josue (ambii ex-Wolfsburg), Diego Tardelli (ex-Betis, PSV, Anji Mahacikala), Jo (ex-ȚSKA Moscova, Manchester City, Everton, Galatasaray), Guilherme (ex-Dinamo Kiev, ȚSKA Moscova). După ce a disputat finala Campionatului Mondial al Cluburilor în 2006, când Barcelona a pierdut la limită, 0-1, cu… brazilienii de la Internacional, iată că celebrul Ronaldinho nu a avut noroc nici la această ediţie, în ciuda faptului că a înscris în fiecare joc. Mai mult, în finala pentru locul al treilea s-a ales şi cu un “roşu”.
Marea surpriză a turneului a fost chiar formaţia invitată, Raja Casablanca. Gruparea marocană cu cei mai mulți suporteri mai participase la prima ediție, când a pierdut toate cele trei partide, iar pe 29 mai sărbătorise al 11-lea titlu național. După ce a trecut de Auckland graţie unui gol marcat în al doilea minut de prelungire al timpului regulamentar, iar apoi s-a impus împotriva lui Monterrey după prelungiri, în semifinale a dat lovitura, eliminând pe Atletico, tot graţie unor goluri realizate pe final de meci.
Participanta cu cel mai impresionant palmares a fost, fără îndoială, Bayern. Bavarezii dețineau recordul de trofee pe plan național, cu 23 de titluri de campioni și 16 Cupe ale Germaniei. Succesul de pe 25 mai 2013, de la Londra, 2-1 cu Borussia Dortmund, le-a adus în vitrină a 5-a Ligă a Campionilor. Alături de câte o Cupa UEFA, Cupa Cupelor și Supercupa Europei, roș-albaștrii au mai triumfat, în 1976 și 2001, în finala Cupei Intercontinentale. Au acum în palmares trofeele tuturor celor șase competiții majore internaționale intercluburi, fiind singurul club în această situație!
După retragerea lui Jupp Heynckes, din vara acelui an, era de urmărit dacă înlocuitorul său, Pep Guardiola, poate continua seria rezultatelor excepţionale pe care le-a avut pe banca tehnică a Barcelonei. Iar tehnicianul spaniol, deja câştigător a opt trofee internaţionale (printre care şi două FIFA Club World Cup, cu Barcelona, în 2009 şi 2011), nu a avut nevoie de prea mult timp pentru a-şi demonstra, încă o dată, măiestria, Bayern începând să arate precum gruparea catalană în perioada sa de glorie. Şi-a adjudecat la pas CM-ul cluburilor, încununându-şi cum nu se poate mai bine un an de excepţie. În cele două partide disputate la turneu, a avut o posesie de peste 70%, a trimis 20 de șuturi la poartă, a marcat cinci goluri şi n-a primit niciunul.
Bayern nu s-a mulţumit doar cu marele trofeu, ci a dobândit şi majoritatea celorlalte distincţii. Trofeul FIFA Fair Play i-a revenit pentru că a terminat ambele jocuri fără să fi încasat vreun cartonaș. Şi ca o confirmare a formei remarcabile pe care a avut-o de-a lungul anului, francezul Franck Ribery a fost desemnat jucătorul turneului, primind trofeul Adidas Golden Ball (Balonul de Aur al competiției). În plus, căpitanul Philipp Lahm a primit Adidas Silver Ball (Balonul de Argint). Campioana lumii nu şi-a adjudecat și Adidas Bronze Ball (Balonul de Bronz), care i-a revenit lui Mouhssine Iajour, atacantul marocan impresionând prin extraordinarul simţ al porţii în cele patru partide susţinute de Raja, în care a marcat de două ori, cifră maximă reuşită de-a lungul turneului și de Cesar Delgado (Monterrey), Conca (Guangzhou) şi Ronaldinho (Atletico Mineiro).
