Foto: ”Ripensia Sport Magazin”
Interviu publicat în nr. 3 (decembrie 2013) al revistei ”Ripensia Sport Magazin”
Ioan Vulcănescu are 84 de ani, e văduv şi locuieşte aproape de Piaţa Bălcescu, la bloc. În urmă cu, ohoo, 65 de ani, adică în anul de graţie 1948, a cucerit titlul naţional la juniori cu Ripensia. A fost cântecul de lebădă al marii echipe, pe care comuniştii, dornici de o viaţă prea luminoasă, fără inserţii burghezo-moşiereşti, au trecut-o la ”index”. Fostul fotbalist e scund, la 1,60 metri, dar e numai vână. Ţâşneşte din scaun ca un adolescent. ”Stai să aduc nişte fotografii, să îţi arăt”. Se pune jos, apoi sare din nou. Mă uit atent, scaunul n-are arcuri… Secretul e unul al lui Polichinelle. Omul a făcut şi face sport, dar sport la nivelul de om de 30 de ani! Până la 79 de ani, juca fotbal cu veteranii, acum joacă tenis de câmp. Parteneri îi sunt nişte ”juniori” de 70, respectiv 65 de ani. E chestie de genetică. Îmi spune că fratele său, care are 81 de ani, aleargă de două ori pe săptămână câte 10 km. ”Alerga şi 15, dar i-a spus medicul să o lase mai moale”. Continuă, despre sine: ”Să ştiţi că eu am făcut şi box, câteva luni, dar şi baschet! Da, baschet, la ILSA, după război!”.
Mă pregătesc să încep interviul. Interlocutorul meu face o paranteză. ”Vă rog să treceţi în material toată echipa campioană. Eu nu am fost o vedetă, am fost om de echipă, de travaliu. Am luat campionatul împreună, nu l-am luat eu”. Mă conformez. Aşadar, Ripensia, echipa campioană a României la juniori, 1948, 5-2 în finala cu Concordia Ploieşti, disputată pe stadionul Giuleşti: Crașovan II – Laza, Roman – Ertl, Lazici, Vulcănescu – Crașovan I, Bucurescu, Nicolin, Florescu, Glisici.
Absolvent al Institutului de Mine (Timişoara, apoi Bucureşti), în 1953, repartizat la Alba Iulia, apoi la Ghelari și Şuncuiuş – în toate aceste locuri jucând și fotbal –, Ioan Vulcănescu a revenit cu profesia în Timișoara, fiind mulți ani șef de sector la forajele de apă.
– Cum era viaţa în anii ’40, domnule Vulcănescu? Cum aţi ajuns la fotbal?
– Viaţa în război să ştiţi că nu a fost uşoară. Erau multe lipsuri, mai ales la alimentele de bază, era criză. Eu am venit în Timişoara în 1936. Am ajuns la Ripensia în 1942, la recomandarea unui fost jucător al Ripensiei, Friedrich Blasi. Pasiunea asta am avut-o de copil, desigur, ca majoritatea băieţilor. Acest Blasi, de care vă spuneam, avea un văr care era coleg cu mine. Acesta, vărul, a venit, dar nu s-a ţinut de antrenamente şi a renunţat. Eu am rămas. La meciuri mergeam cu toată şleahta de copii din cartierul Fabric. Nu era o problemă să intrăm la meci. Ne luau cei mari de mână şi ne băgau în stadion. Făceam galerie la ai noştri. Ca să revin la viaţa de zi cu zi… Era război. Ca să nu plece pe front, mulţi tineri, mă refer la sportivi, mergeau la societăţile care îi ţineau pe loc, mai ales la CFR. Fie că era CFR Craiova, Severin sau din alte oraşe. Apoi, mai era şi profesionismul, care exista, dar nu prea mai erau bani. În condiţiile astea, mulţi jucători au plecat atunci să joace în Ungaria, pe perioada războiului. Ungaria era mult înaintea noastră. Au plecat atunci şi Petschowski, şi Bodola, şi alţii. Pe atunci, echipa noastră, Ripensia, îşi mai pierduse din galoane, nu mai era ce a fost. Noi, în schimb, juniorii Ripensiei, eram buni. Echipa mare ajunsese în Divizia C, noi am luat titlul naţional la juniori. S-a sperat că va fi un reviriment, dar nu a mai fost timp. Noi, la echipă, nu am avut vârfuri, nu au fost vedete. Ansamblul a decis. Am avut şi doi antrenori din marea echipă, Silviu Bindea şi Vasile Deheleanu, am avut ca modele vechii jucători. Să ştiţi că mulţi dintre ei, ca să se deconecteze, veneau şi jucau cu noi o miuţă. Am jucat cu Rudy Wetzer, cu Adalbert Kovacs, cu Bindea şi Deheleanu, antrenorii noştri. Înainte, a mai fost şi Chiroiu. Era o sarcină pe care o făceau mai mult din pasiune. Ştiţi cum ne antrenam? Atacanţii, cu Bindea; mijlocaşii, cu Deheleanu; fundaşii, cu Chiroiu; portarii, cu Pavlovici. Am avut un parcurs lung în anul în care am luat titlul. Am câştigat întâi faza pe oraş, după aceea pe zonă şi apoi am mers la faza finală. Am jucat în finală cu Concordia Ploieşti, în deschidere la România – Bulgaria, când a debutat Andrei Rădulescu.
– I-aţi avut alături, copil şi junior fiind, pe marii jucători ai Ripensiei de care aţi amintit. Care era impactul dintre dv. şi colegii dv., la acea vârstă, şi aceşti mari sportivi, jucători internaţionali, participanţi la campionate mondiale. Cum se comportau?
– În afara faptului că exista respectul datorat vârstei, care venea din educaţie, era o amiciţie între noi. Sigur că jucam cu un anumit respect, nu le puneam ”talpă”, cum se spune, dar încercam să jucăm cât se poate de bine, să câştigăm. Aveam două antrenamente pe săptămână, miercuri şi vineri. Vinerea se juca la două porţi. Jucam împreună cu echipa mare, ne amestecam. Apărarea noastră cu atacul lor, şi invers. Când era cazul, se oprea meciul: ”Stop! De ce mi-ai dat mie mingea şi nu lui, că era liber?”. Aşa învăţam tactică. M-aţi întrebat cum se comportau, cum erau cei mari. Nu erau zmei, nu aveau trei picioare. Dar, fotbalistic, niciunul nu era cu ”un singur picior”! Înţelegeţi ce spun? Nu se întâmpla, ca acum, ”i-a venit pe stângul şi de aia a tras în plopi”. Ştiau să joace fotbal cu ambele picioare, că erau fotbalişti! Şi să ştiţi că aveau un suflet mare pentru echipa asta. S-au angrenat la Ripensia cu toată pasiunea şi cei mai mulţi dintre ei au jucat aici până s-au retras! Aveau un angajament formidabil, ceea ce nu prea se mai vede astăzi. Care era impactul nostru cu ei? Păi nu ne strângeau în braţe, nu ne pupa pe frunte şi nici nu ne ura vreunul. Ne simpatizau toţi, iar staff-ul, de asemenea, era lângă noi mereu. Preşedintele de onoare al clubului era consulul olandez la Timişoara. Pe mine mă simpatiza cel mai mult. Eram tot aşa mic, tot 1,60 aveam, şi văzându-mă aşa, mai copilandru, m-a îndrăgit. Colegii ştiau treaba asta, şi atunci când voiau să meargă la o cofetărie îmi spuneau mie, ”du-te şi spune-i la consul să ne invite”. Eu mergeam şi îi spuneam, ”colegii ar vrea să mănânce o îngheţată sau să mănânce o prăjitură”. Şi ne invita pe toţi! Când am venit de la Bucureşti, după finală, ne-a aşteptat la gară. Eu eram în uşa trenului, cu cupa cea mare pe care am primit-o, în braţe. M-a ajutat să cobor şi m-a îmbrăţişat, ne-a îmbrăţişat pe toţi. Pentru noi a contat foarte mult. Iar părinţii noştri aveau mare încredere în cei mari, ne lăsau să mergem cu ei peste tot, fără griji. Eu de atunci am reţinut şi susţin cu tărie că sportul este cel mai la îndemână, mai sigur şi mai plăcut sistem educativ. Ce te învaţă? Să fii competitiv, să vrei să câştigi, dar să o faci în mod cinstit, fair-play! Banii prea mulţi de astăzi alterează sportul. Joci numai pentru rezultat, nu ai mamă, nu ai tată…
”Kotormany era neîntrecut!”
– I-aţi avut antrenori pe Vasa Deheleanu şi pe Silviu Bindea. Pe primul am avut onoarea să îl cunosc, despre al doilea am citit mult. Sigur, au jucat pe posturi diferite, dar erau şi firi diferite, ca oameni.
– Aşa este. Eu zic că tehnician mai bun, mai metodic era Deheleanu. Bindea era om de explozie. Ca tehnician, nu era atât de atent la detalii ca şi Deheleanu. Ca fotbalist, a avut o viteză fantastică. Ar fi putut face parte şi din lotul de atletism al României. Fugea suta de metri în 11-11,2 secunde, oricând. Deheleanu, în schimb, era o fire mai liniştită, mai calculată. Mi-a plăcut foarte mult de el. Acasă mă punea extremă, iar în deplasare half. Când am luat titlul, am jucat half. Eram om de travaliu, aveam suflu, puteam să joc două-trei meciuri! Păi jucam cu ai mei, cu copiii, pe câmpul din spatele terenului; întrebam cât e ceasul, să nu întârzii la antrenament, mergeam şi jucam şi acolo, apoi veneam iar pe câmp şi continuam cu ai mei!
Foto: Ripensia, campioană a României la juniori (1948). Ioan Vulcănescu, al treilea din dreapta (sursa: arhivă personală Ioan Vulcănescu)
– Jucând la Ripensia, aţi avut posibilitatea să vedeţi, de prin 1942 încoace, toţi marii fotbalişti ai României, de la Bindea la Hagi. I-aţi prins jucând – ca spectator, cel puţin – cam pe toţi. De care v-a plăcut cel mai mult? Asta ca să nu întreb care a fost cel mai mare, pentru că e greu de făcut o comparaţie între epoci.
– Da, la disciplinele colective nu poţi să spui că unul e mai mare decât celălalt. Dar dacă mă întrebaţi, am să vă spun că mi-a plăcut în mod deosebit de Petschowski. Avea un simţ al mingii extraordinar. Asta în afară de ripensişti, că, aşa, primul este Kotormany! Era neîntrecut! Ohoo, nici nu ştii cu care parte a piciorului lovea, dar mingea mergea unde trebuia! Avea şi alură, şi tehnicitate, şi atitudine. Şi cât era de mare, aşa o inimă bună avea!
– …Iar Petschowski, de ce?
– Avea o tehnicitate extraordinară, ieşită din comun. Lovea cu ambele picioare necruţător, era peste tot în teren, şi pe faza de apărare, şi în atac. Şi mai era atunci o caracteristică, pe care acum nu o întâlneşti. Pornea jucătorul într-o formă la începutul campionatului şi aşa mergea până la sfârşit! Nu ca acum, că X a depăşit vârful de formă, vezi, Doamne!
– Cu ani în urmă, alături de Tavi Stăncioiu, am făcut un sondaj de opinie printre mai mulţi oameni de fotbal, pentru stabilirea celui mai bun fotbalist timişorean postbelic. În urma a aproximativ 30 de voturi, primul a ieşit Nicolae Reuter. Desigur, l-aţi văzut jucând.
– Sigur! Ce jucător!… Avea un piept mare, scos în afară, era bătăios din cale-afară! Şuteur bun, redutabil la jocul de cap. Jucător mare, ce mai… Erau mulţi jucători foarte buni pe vremea aceea, să ştiţi. Mie şi de Andrei Rădulescu, de la Poli, mi-a plăcut foarte mult. Avea o relaţie foarte bună în atac cu Andreescu şi cu Dee, se înţelegeau foarte bine.
”Tactica a evoluat după interese”
– Cum vi se pare că a evoluat jocul în toţi aceşti ani? Jucătorul de azi e mai complet decât cel de acum 50-60 de ani?
– Fiind vorba de obiectul ăsta, mingea, în jurul căruia se învârte tot, eu cred că toţi jucătorii au, sau ar trebui să aibă, un bagaj tehnic adecvat. Mai mult sau mai puţin, desigur, cu diferenţele de rigoare. Eu cred că nu acolo ar trebui să fie diferenţa. Ea este dată de tactică. Dacă eu ştiu să joc la fel ca şi dumneata, înseamnă că nu te pot bate şi nu mă poţi bate, şi atunci trebuie să ”înşeli” cumva. Aici intervine tactica. Acuma, sigur că şi ea s-a schimbat foarte mult de-a lungul anilor. Au fost englezii cu sistemul ”în linie”, apoi ”WM”-ul, Herrera, cu ”betonul” lui, şi aşa mai departe. Tactica a evoluat după interese.
– Tactica?
– Da! Cum spuneam, acum nu ai mamă, nu ai tată, rezultatul contează. Interesul înseamnă rezultatul. Deşi eu, spectator, mă duc la meci pentru spectacol. De aceea se împuţinează spectatorii, pentru că rezultatele sunt viciate, tot de interese, sau nu există spectacol. Şi mai e un aspect. Se joacă foarte încâlcit şi înghesuit, nu se ”desface” jocul. Echipele mari joacă şi acum cu extrema lipită de tuşă! Cum atragi fundaşul la margine, cum creezi spaţii pentru cei din linia a doua? Dacă ai spaţii, joci cum vrei, dacă ai omul lipit de tine, e mai greu! Şi încă un aspect: se dau foarte multe mingi înapoi. Antrenorii noştri ne spuneau: scopul nostru e să dăm gol în poarta lor, nu în a noastră! Mingea nu se dă înapoi decât dacă chiar nu ai ce să faci. Păi, fundaşul poate să dea el mingea în faţă, să o degajeze, exact ce face şi portarul, ba chiar mai bine decât el, plus că e mai aproape de terenul advers cu 10-20 de metri! Ce, portarul o dă mai bine? Astăzi, jucătorii au foarte puţin timp mingea la picior, scapă prea repede de ea! Pe vremuri, un Puskas sau un Kocsis cred că o ţineau şi cinci minute pe meci! Dar ei erau mari jucători!
– Totuşi, vedeţi că se cultivă jucătorul exponenţial, care costă zeci şi zeci de milioane de euro. Vorbesc de un Cristiano Ronaldo, un Messi şi alţii. Costă foarte mult, dar sunt jucători de mare excepţie, marchează 50 de goluri pe an şi decid multe meciuri. Se învârt foarte mulţi bani în fotbal.
– Eu vă spun ce a zis Platini. S-au scăpat hăţurile. Platini a cerut mai multă raţiune. Într-adevăr, fotbalul este o activitate socială, bucură mulţimi de oameni, dar banii sunt disproporţionaţi. Daţi-mi mie un savant sau un profesor universitar care creează ceva pentru Europa, pentru omenire, şi spuneţi-mi câţi bani câştigă aceştia? E normal?
– Să revenim, în încheiere, la noi. După o perioadă foarte bună în anii ’90, fotbalul românesc a intrat în recesiune şi nu sunt semne că ar ieşi prea curând.
– După părerea mea, nu există o activitate reuşită, în niciun domeniu, dacă nu se face cu cap. E valabil şi la echipa naţională. Fără o conducere bună, fără un antrenor bun, nu se face performanţă. Păi, decât să joace cu Grecia cum a jucat, mai bine juca Steaua în locul naţionalei! Să se facă deosebirea între ceea ce înseamnă un selecţioner şi criteriile sale de selecţie şi un antrenor! Dacă selecţia se face pe anumite interese, rezultatele sunt cele pe care le avem.
