Foto: Fanionul meciului din 1985
Peste puține ore jucăm, România, contra Finlandei. Un meci ce poate fi decisiv pentru calificarea la Euro 2016. O amintire personală de la un joc între cele două naționale.
Era dimineața zilei de 28 august 1985. Era marea zi a meciului România – Finlanda, din preliminariile celui de-al doilea Mondial mexican. Era primul meci oficial pe care reprezentativa ”tricoloră” îl susținea la Timișoara. Cu doar doi ani în urmă jucase primul meci pe Bega, un amical, 0-2 cu Iugoslavia lui Zajec și Hadzibegic. Era cu vreo două săptămâni înaintea legendarului 1-0 cu Italia, campioana mondială ”en titre”, pe ”23 August”, în calificările pentru Euro ’84. La meciul cu Iugoslavia (ce echipă… gândiți-vă… Serbia de azi plus Croația, Bosnia-Herțegovina, Slovenia, Muntenegru, Macedonia și autoproclamata Kosovo) n-am fost. Se juca după-amiaza, iar eu aveam ore în acea perioadă. N-am putut, nu mai știu de ce, chiuli de la școală…
Așadar, 28 august ’85. O zi călduroasă, dar nu toridă, de vară. Aveam aproape 15 ani, treceam într-a IX-a, la Liceul de Filologie-Istorie din Timișoara (”FilIst”, cum îi spuneam noi, e vorba de Colegiul Național Bănățean de azi). Eram în vacanță. În momentul în care s-au deschis porțile stadionului, cu multe ore înainte de fluierul start, eram acolo, alături de alte câteva sute, poate mii, de oameni. Am ocupat locuri la tribuna I, țineam loc și pentru tatăl meu și pentru colegi de-ai lui de serviciu. Oamenii veniți cu atâtea ore înainte pe ”1 Mai”, cum se numea pe-atunci Dan Păltinișanu de azi, și-au făcut coifuri din ziarul ”Sportul” (”Gazeta Sporturilor” de azi) și au început să joace table. Eu nu ”le-aveam”, nu am jucat. Trec orele, echipele ies la încălzire. Crainicul anunță formațiile. La noi, titular în poartă, Dumitru Moraru. Toți aplaudă, eu huidui. Eram, după Poli, un mare fan al Craiovei Maxima și, deci, al lui Siviu Lung, rivalul lui Moraru. În plus, Moraru era de la Dinamo… Tatăl meu îmi spune să mă potolesc. Profesorul Fantaziu, cu care făcusem sport la școala generală, și care se nimerise pe lângă mine, îmi atrage și el atenția: ”Tavi, aici e echipa națională, nu meci de campionat”. Am învățat, atunci, o lecție.
Mircea Lucescu, antrenorul României, care avea doar 40 de ani, începea, așadar, cu Moraru – Ștefănescu – Rednic, Iorgulescu, Ungureanu – Mateuț, Bölöni, Hagi, Klein – Coraș, Cămătaru. Scandinavii, cu un anumit Martti Kuusela antrenor, îi aveau ca jucători mai cunoscuți pe Ukkonen (de la Cercle Bruges, ulterior la Anderlecht și Antwerp), Rantanen (ulterior la IFK Göteborg și Leicester) și Lipponen (de la Mallorca). În tur, la început de iunie, la Helsinki, fusese doar 1-1, gol Hagi pentru noi.
Startul partidei s-a dat la ora 17:30, nocturnă va apărea abia în 2003. Stadion plin, 35.000 de spectatori. Am învins fără mari probleme, 2-0, goluri Hagi (6) și Mateuț (56), doi mijlocași de 20 de ani, cum remarca Ioan Chirilă apoi în ”Sportul”. Gândiți-vă ce jucători de 20 de ani aveam atunci și comparați cu debilii tineri ai zilelor noastre. Lucescu i-a mai introdus pe Gabor și Iovan (erau permise doar două schimbări).
Va urma, peste două săptămâni, epocalul 1-1 de pe Wembley, tot în preliminarii, cu barele lui Hagi și golul antologic al lui Cămătaru. Dar vom pierde apoi acasă cu Irlanda de Nord (adversară și acum, pentru Euro 2016), 0-1 după un meci în care, pe ”23”, am dominat și am avut ocazii cum puține echipe au avut în istoria fotbalului. Finalmente, vom pierde calificarea, urmare a unui blat celebru, Anglia – Irlanda de Nord 0-0, cele două membre ale aceleiași țări, Regatul Unit, mergând astfel în Mexic…
