Foto: Lotul din 2001
Articol apărut în vol. 1/2015 al revistei ”Ripensia Sport Magazin”
Suporterii din Banat își vor aminti mereu cu plăcere, dar mai ales cu nostalgie, de UM Timișoara. Formația de la Pădurea Verde e poate ultima grupare romantică ce a atins elita fotbalului românesc. Era anul 2001, când ”zebrele” promovau, total neașteptat, în Divizia A, după un sezon de excepție, în care și-au atras simpatia unui oraș întreg. Din păcate, acea performanță importantă avea să fie unică în istoria clubului, acesta a mai trăit apoi doar șapte ani.
Clubul de fotbal al Uzinelor Mecanice Timișoara și-a început existența în anul 1960. Puțină lume știe că echipa și-a desfășurat la început activitatea în cartierul Ronaț, pe terenul actualului stadion de rugby al lui RCM Universitatea de Vest. A fost vorba, de fapt, de o fuziune cu echipa cartierului, Vulturii, scopul primordial fiind de a oferi tinerilor muncitori de la fabrică o activitate sportivă și demnă. Până aici nimic deosebit, în acea perioadă fiecare întreprindere având echipa sa. Noua Vulturii UMT a câștigat din primul sezon seria I a Campionatului Municipal, dar promovarea în Campionatul Regional Banat a venit peste alți trei ani, după un turneu de baraj. La acest nivel patru al ”piramidei competiționale”, clubul ”mecanicilor” avea să mai petreacă trei sezoane, până în ediția de succes 1966-67. Atunci a avut loc primul eveniment major din viața echipei: barajul de pomină cu Dinamo Timișoara.
Cine știe cum ar fi arătat fotbalul bănățean dacă UMT-ul nu ar fi stopat atunci urcușul unui nume deloc iubit pe Bega. Clubul departamental a făcut totul pentru a câștiga, ceea ce se traduce, lesne de înțeles, prin mijloace extrafotbalistice. Inclusiv un blocaj rutier pentru ca brigada de arbitri din Oradea să nu ajungă la timp la meci și fluierași localnici chemați cu sacoșa de echipament la ei, ”pentru orice eventualitate”. Până la urmă, meciul a fost arbitrat corect și UMT s-a impus cu 1-0. Dinamoviștii nu s-au potolit după tur și l-au acostat pe portarul alb-negrilor, Sziklai, pe care l-au cinstit bine cu bere și vin. Conducătorul Ilie Ionescu a aflat de cele întâmplate și l-a găsit pe goalkeeper acasă cu o zi înainte de jocul 2. Întâmplări redate într-un fragment din cartea ”Un Marș Triumfal”, scrisă de jurnalistul Dan Popescu și antrenorul Aurel Șunda: ”L-au găsit acasă pe Sziklai, dar acesta era încă în stare de ebrietate. L-au pus în ataș și l-au plimbat toată ziua pe malul Begăi. S-a refăcut și în ziua următoare a apărat formidabil…”. Prin urmare, UMT a câștigat tot cu 1-0 și avansa pentru duelul de accedere în C. După noi piedici specifice fotbalului carpatin, timișorenii reușeau să treacă și de Aurul Brad.
Aventura din eșalonul terț a început greoi pentru ”mecanici”. Dar urcușul a continuat tot după trei ani. UMT a câștigat seria vestică a Diviziei C, în fața celor de la Vulturii Lugoj. La barajul în patru pentru promovarea în B, timișorenii au depășit Tractorul Brașov, Gloria Bistrița și Minaur Zlatna. Conducerea uzinelor a asigurat 20 de camioane pentru deplasarea suporterilor la Arad. Primul sezon de B avea să fie abordat cu antrenorul Costică Toma în locul lui Iosif Lipoczi, ceea ce a dus și la demisia organizatorului de competiții, Ilie Ionescu. Decizia neinspirată a făcut ca UMT-ul să pice ”din prima” participare, cea din ediția 1970-71.
Mutarea pe legendara arenă a Ripensiei
UMT avea să se mute, printr-o hotărâre a Comitetului Județean, în anii ‘70 pe locația arhicunoscută druckerilor. După ce a evoluat pe mai multe terenuri din oraș, inclusiv Electromotor, Știința și CFR, ”mecanicii” s-au stabilit pe arena Progresul, pe care evoluase celebra FC Ripensia în anii ‘30 și care avea o celebră tribună de lemn. Lucrările de modernizare au fost ample și, sub conducerea directorului Ioniță Bagiu, întreaga suflare a fabricii a participat la construcția tribunelor de beton din jurul celei de lemn cu acoperiș și specific englez. În timpul acestor amenajări, echipa a evoluat pe stadionul cunoscut azi sub numele de Electrica, cel pe care a jucat, până anul trecut,… Ripensia. Interesant e că aspectul britanic s-a păstrat și prin montarea barelor pe care se puteau sprijini spectatorii. Stadionul UMT era o adevărată bijuterie, cu o capacitate de 10.000 de locuri. Mai mult, în acea perioadă s-au descoperit apele termale din zona bazei, care au dus la deschiderea ștrandului, la modă și în zilele noastre.
Pe teren, alb-negrii aveau să nu mai coboare ștacheta sub nivelul eșalonului terț, în 1973 s-a realizat revenirea în Divizia B. La echipă au început să-și facă apariția nume importante ale fotbalului timișorean, Regep, Giuchici, Bungău sau Mehedințu. Echipa i-a avut la timonă, printre alții, pe Cicerone Manolache (1977-79), întors din aventura africană, și Constantin Rădulescu (1979-80 – primul ”mandat”).
Campioni naționali la juniori
UMT a picat din nou în C în 1983, eșalon în care avea să mai stea opt sezoane consecutive. Totuși, după un an de la retrogradare, grupa de juniori II, condusă de Vasile Trandu, una dintre persoanele ale cărei nume se confundă cu gruparea de la Pădurea Verde, avea să realizeze o performanță uimitoare. Un triumf la nivel național, după un turneu final disputat la Arad, împotriva lui CSM Reșița (scor 1-1) și Minerul Vatra Dornei (6-0). Deși situația financiară nu a fost una plăcută după Revoluție pentru umetiști, revenirea în B s-a realizat la seniori în ediția 1990-91, cu tandemul Gheorghe Chimiuc – Aurel Șunda pe bancă. Din nou, însă, echipa a rezistat doar un sezon, retrogradând și evoluând pentru încă cinci ani în C. În campionatul următor s-a realizat un transfer inedit, cel al lui Emerich Vascko de la Banloc, comună din județul Timiș. Rămas ”principal”, Șunda a reușit să-l aducă pe cel care avea să devină un jucător simbolic al ”zebrelor” în schimbul unui rând de echipament.
În ediția 1996-97, promovarea a fost atacată cu mai multă hotărâre și din partea conducerii și astfel obiectivul s-a realizat la pas, sub bagheta lui Tavi Popescu. Nici acum UMT-ul nu a reușit să se mențină în B, dar a revenit rapid în acest eșalon în anul 1999. Alb-negrii au marcat peste 100 de goluri în acel sezon! Mai mult, echipa a avut un parcurs de excepție în Cupa României. UTA, Astra Ploiești și apoi, în optimi, la Sibiu, FC Național, au fost depășite rând pe rând de ”zebre”. Pe 12 decembrie 1998, arena de la Pădurea Verde s-a umplut de timișoreni, circa 12.000. Nici suporterii lui Poli nu au ratat ocazia de a-și huli dușmanul ”de clasă”, iar atmosfera rezultată a fost de mare derby. Regretatul Costică Rădulescu avea să spună atunci câteva cuvinte rămase întipărite pentru posteritate: ”Toate trec, banii se duc, toate, dar astea, să le povestiți la copii, la nepoți!”. Dinamo s-a impus cu 1-0, a câștigat și la București cu 2-0, dar UMT-ul a făcut o figură fantastică. A atins sferturile de finală din postură de divizionară C.
În sezonul 1999-2000 s-au pus bazele a ceea ce avea să fie, un an mai târziu, una dintre cele mai frumoase surprize din istoria fotbalului timișorean. În tur, concernul german Continental, care a investit în fabrica de anvelope de la Pădurea Verde, sponsorizase echipa cu 10.000 de mărci și apoi oficialii acesteia asistau la zdrobitorul 5-2 înregistrat în primăvară în dauna concitadinei alb-violete. Alb-negrii deveneau practic echipa numărul 1 din oraș, după ce Poli retrograda în C.
Marșul triumfal al promovării
Următorul sezon a început tot cu Poli și UMT în B, după ce prima a beneficiat de achiziționarea locului Daciei Pitești. Timișoara fotbalistică părea să-și pună toate speranțele în echipa patronată acum de italianul Claudio Zambon. Pe ”Dan Păltinișanu” se vorbea deja de promovare, după victoria din prima rundă, de la Extensiv Craiova. În schimb, UMT-ul remizase acasă cu Jiul și pierduse o serie de nume importante: Vascko a plecat la FC Brașov, Sergiu Bar la Astra, iar Paleacu și Kovacs la Reșița. Totuși, înlocuitorii acestora, Goșa, Vlaicu, Marișescu, Giuchici jr. și Săvoiu au completat o echipă care atrăgea publicul prin fotbalul plăcut și ofensiv practicat. Întâlnirea directă dintre timișorene, în etapa a doua, a produs un șoc, UMT-ul câștigând cu 2-1. Succesul a făcut ca ”zebrele” să zburde în partidele următoare. În liniște și cu răbdare se construise o echipă mare. 3-0 cu Alba Iulia, 6-1 cu Rm. Vâlcea și un categoric 4-0 cu liderul din Baia Mare au trimis echipa de la Pădurea Verde spre fruntea ierarhiei. Înfrângerile oarecum nedrepte de la Arad, Oradea și Tg. Jiu au făcut ca la finele turului alb-negrii să fie doar pe ultima treaptă a podiumului.
În pauza de iarnă, trupa lui Șunda a mai suferit o pierdere, Cosmin Bar plecând la Rapid, dar acest lucru nu avea să se resimtă în ambițiile alb-negrilor. Returul a fost început în forță, cu victorii la Petroșani și un nou succes în derby-ul cu Poli, scor 2-0. Energiile Timișoarei începeau să se mute pe arena UMT, și nu întâmplător. ”A fost o perioadă foarte frumoasă la UMT, jocul era foarte plăcut, suporterii noștri și publicul timișorean au fost foarte mulțumiți de ce vedeau… Era un sistem foarte ofensiv, un 4-4-2, cu două vârfuri, Săvoiu și Giuchici, care au înscris împreună vreo 40 de goluri. Mijlocul era de excepție, Vlaicu și Călin înscriau foarte mult, tinerii Goșa și Cosmin Bar contribuiau la construcție. O echipă ultra-ofensivă, doar Mada și Kovacs rămâneau în spate, în rest toată echipa ataca”, rememorează Aurel Șunda, arhitectul acelui ”team”. Un examen dificil trecut de umetiști a fost în Maramureș, unde s-a obținut o remiză cu principala contracandidată la șefie. Arădenii și reșițenii au plecat apoi învinși de la Pădurea Verde. Când totul părea să meargă ca pe roate a venit o perioadă nefastă care a încins serios lupta pentru Divizia A. Eșec la Tg. Mureș, urmat de egal cu Corvinul, doar a doua sincopă din tot sezonul pe teren propriu. Totul se juca în ultimele trei runde. UMT a învins Satu Mare lejer, dar s-a împiedicat în penultima etapă pe terenul unei echipe din zona inferioară, Drobeta, scor 1-1. ”Zebrele” au primit atunci o nesperată mână de ajutor de la concitadina Politehnica Timișoara. Deși umblau zvonurile că Zambon și-ar fi sfătuit jucătorii să ”se dea la o parte” cu Baia Mare, alb-violeții au luptat nu numai pentru ei, ci pentru viitorul fotbalistic al orașului. De la 1-2 pe tabelă și cu doi oameni în minus, Poli a revenit și a învins cu 3-2, spre bucuria publicului de pe ”Marele oval”!
Foto: Echipa care a promovat, în premieră, în Divizia A (sursa: arhivă personală Aurel Șunda)
Ziua de 13 iunie 2001 va rămâne cea mai mare din istoria UMT-ului. ”Cenușăreasa fotbalului timișorean” avea să-și vadă un vis aparent interzis îndeplinit. Pe cocheta arenă de la Pădurea Verde, spectatorii s-au înghesuit ca niciodată. În copaci, pe clădiri sau cocoțați pe turnul unde era vechea tabelă, oamenii au venit să vadă ”minunea”. ”Ole, ola, Timișoara e în A!”, aveau să cânte aceștia la final. Cu un punct avans față de FC Baia Mare, care va ajunge la baraj de pe 2, și două față de CSM Reșița, alb-negrii au dat piept cu Bihorul lui Ioan Andone, la căderea cortinei. Goșa și Giuchici au pecetluit soarta jocului, altcumva nu putea fi în acea atmosferă unică. ”În meciul cu FC Bihor (2-0) cred că am depășit orice așteptări, să intre pe un stadion de 10.000 de locuri 20.000 de oameni… fotografiile stau mărturie că a fost ceva deosebit. Bucuria de la final, cu toți spectatorii intrând pe teren, băieții făcând baie îmbrăcați, la final, în bazinul mare din incinta bazei, a fost ceva deosebit pentru UMT, prima performanță mare de la înființare”, conchide Relu Șunda. Actualul coordonator al Centrului de copii și juniori al lui ACS Poli a avut la dispoziție formula standard a acelui sezon: Almășan – Briciu, Mada, M. Kovacs, Goșa – Ritter, Marișescu, Vlaicu, Fl. Călin – Săvoiu, Giuchici jr. Pe parcurs au mai intrat D. Radu și Nincsovics. După joc, sărbătoarea a continuat pentru eroii UMT-ului, care s-au îmbrăcat în port tradițional la un local din centrul Timișoarei. De asemenea, performanțele alb-negrilor au fost relatate și în cartea lansată special cu ocazia promovării de către jurnalistul Dan Popescu, în colaborare cu antrenorul principal Aurel Șunda: ”Un Marș Triumfal”.
Foto: Bucuria promovarii sărbătorită în bazin
Divizia A și decăderea
Din păcate, după acest moment magic, UMT-ul a intrat într-o pantă descendentă. Deși pregătirea pentru Divizia A a însemnat și o nouă față a stadionului, prin montarea a circa 3.300 de scaune, dar și alte lucrări de renovare, partea financiară avea să afecteze decisiv clubul. Au existat mai multe variante de îmbunătățire a situației, inclusiv discuții cu firmele Timișoreana și Continental, zvonuri legate de o colaborare cu Boavista, însă alb-negrii au rămas cu o susținere minimă și, prin urmare, nu au existat transferuri spectaculoase pentru elită. Atât președintele de abia numit, Ion Timofte, cât și, apoi, antrenorul Aurel Șunda, după patru runde, au părăsit echipa. Vina pentru dezastrul ce a urmat e aruncată de fostul director sportiv al clubului, Gheorghe Cutean, pe umerii președintelui UMT, Mihai Olariu. ”Nu s-a vrut. Lui Mihai Olariu nici nu i-a convenit că UMT a promovat”, a spus Cutean. ”Fiind echipă de primă ligă și la modul cum era primită, se striga <Timișoara, Timișoara> pe stadion. Cred că UMT trebuia transferată pe stadionul Dan Păltinișanu. În acel moment, orașul nu avea echipă de Liga I. Nu s-a putut și consecințele s-au văzut”, a mai spus Șunda. O altă soluție vehiculată la acele vremuri era o fuziune cu Poli!
Într-o atmosferă superbă, stadion din nou arhiplin, debutul pe prima scenă nu a fost tocmai fericit, 0-3 cu Rapid. Primul succes a venit târziu, abia în etapa a 10-a, un 4-1 cu Bistrița. Chiar și așa, un 2-0 pe terenul Petrolului făcea ca speranțele la salvare să fie posibile, dar nici în iarnă nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Astfel, retrogradarea s-a conturat într-un retur fără victorie. Ultimul loc (16), cu doar 15 puncte în elită, ceea ce a dus la o penalizare drastică pentru Divizia B. Sezonul 2002-03 nici nu a fost încheiat pe teren de UMT, restrasă în runda a 12-a. Alb-negrii au continuat în C, unde, în ciuda unui start cu –19 puncte, a încheiat seria a VII-a la mijloc, locul 9. În 2005, gruparea de la Pădurea Verde a urcat pe ultima treaptă a podiumului în seria a VI-a. A fost însă doar o iluzie a revenirii, căci, după un loc 9 în ediția următoare, anul 2008 avea să fie fatal. Formația UMT-ului, bazată pe tineri din propria pepinieră, a picat, și din cauza unor jocuri de culise, iar conducerea nu a mai vrut continuarea în Divizia D. S-a pus lacătul, lucru care avea să se întâmple după câțiva ani și cu frumosul stadion de la Pădurea Verde, rămas mai întâi fără tribuna specială de lemn, și demolat complet în 2012 de noii proprietari. Aventura alb-negrilor de la Pădurea Verde s-a încheiat, lăsând în spate multe regrete, un potențial fotbalistic prea puțin exploatat.
Reunire după un deceniu, grație suporterului George Stancu
George Stancu (cel care ne-a oferit fotografiile acestui articol) a fost unul dintre cei mai mari susținători din tribună ai ”zebrelor”. Ca tânăr student la Stomatologie, el a fost prezent la aproape toate jocurile din deplasare ale favoriților, începând cu anul 1998 și până la ultima partidă oficială (Minerul Mehedinți – UMT 1-0). ”Datorită lui Mister Costică Rădulescu, care a fost unul dintre antrenorii cerebrali ai acelei perioade și care pur și simplu m-a convins și m-a luat cu el la echipa UMT. Erau vremuri negre pentru fotbalul timișorean. A fost o alegere inspirată. Am fost cu echipa în majoritatea deplasărilor, până și în momentele cele mai grele, în care luptam pentru barem, perioada de după”, spune George Stancu. Cunoscut ca ”suporterul UMT”, pentru că alb-negrii nu aveau prea mulți ”ultrași”, el s-a implicat activ în viața clubului, fiind des în anturajul ”zebrelor” și, totodată, organizator al ”reunirii lotului 2001”, în 2011, la zece ani de la memorabila performanță. A fost, atunci, o seară în care s-au depănat amintiri…
”A fost o perioadă foarte frumoasă la UMT, jocul era foarte plăcut, suporterii noștri și publicul timișorean au fost foarte mulțumiți de ce vedeau… Era un sistem foarte ofensiv, un 4-4-2” - Aurel Șunda, antrenor UMT în 2001
Foto: Aurel Șunda, astăzi, și cartea ”Un Marș Triumfal”
