Foto: Šuker (primul din dreapta) primind, de la Ovidiu Forai, trofeul din 1996, pe stadionul Santiago Bernabéu din Madrid, la 26 ianuarie 1997 (foto: arhivă personală Ovidiu Forai)
Pasionaţii mai vechi de fotbal îşi amintesc cu siguranţă de această anchetă. A fost un demers jurnalistic unicat în peisajul presei sportive româneşti, pentru că, spre deosebire de alte anchete autohtone care au vizat cel mai “grozav” fotbalist din Europa/lume/Africa sau Antarctica, aceasta a avut o particularitate. O să vedem imediat care a fost aceasta.
Aşadar, încă din anii ‘90, gazetele de sport de la noi au început a se alinia la trendul marilor ziare occidentale, întocmind ierarhii fotbalistice la sfârşit de an, pe baza voturilor publicului, redactorilor, antrenorilor etc. Era uşor să desemnezi din fotoliul călduţ al ziarului “cel mai bun fotbalist al lumii pe 1995” (anul e doar de exemplu), câtă vreme respectivul “laureat” habar nu avea de acest lucru! Erau, la drept vorbind, anchete-himeră. Marii fotbalişti desemnaţi cei-mai-cei de ziarele româneşti în acei ani nu au primit nimic, decât eventual o scrisoare de felicitare pe adresa clubului sau, în cel mai bun caz, un trofeu trimis prin Poşta Română, cu care şi-au făcut sau nu o poză de bun-simţ.
Esenţa unei anchete, fie că ea stabileşte văcarul fruntaş al satului sau cel mai bun fotbalist al lumii, este ca învingătorul să afle de ea şi să primească o distincţie: o diplomă, un trofeu, un langoş, ceva! Altfel, astfel de demersuri nu-şi au rostul. Ei bine, ancheta “Steaua Răsăritului”, desemnând cel mai bun fotbalist din Estul Europei, a avut acest specific: învingătorii au fost premiaţi, pe mari stadioane sau în mari hoteluri, cu TROFEE. That’s it, vorba “francezului” Goethe!
Puţină istorie
Da, e nevoie de istorie, pentru că în 2013 trecuseră 10 ani, exact 10 ani, de la ultima anchetă. Spuneam după acea anchetă că a fost ultima, dar nu am spus că nu o voi relua niciodată. Şi, cum e bine ca niciodată să nu spui niciodată, iată că “Steaua Răsăritului” renaşte, hai să nu îi spunem din cenuşă, că nu e cazul, dar dintr-o linişte de un deceniu.
Cum a început totul? Păi a început în luna aprilie a anului 1996, când, stând în redacţie şi meditând în faţa maşinii de scris (Olympus, neagră, generaţie 1960-70, dar încă bună), mă gândeam la subiectele de sfârşit de an. Da, era cam devreme, dar, vedeţi, aşa procedează omul, îşi face iarna car şi vara subiecte pentru iarnă. Atunci a apărut, habar nu am de unde, ideea de a desemna cel mai bun fotbalist din Estul Europei la final de an, cu ajutorul colegilor de presă din ţările respective, plus alţii, occidentali, pe post de guest star. O anchetă nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu un grad de decenţă rezonabil pentru un ziar militant, regional şi cu tentă în principal politică, nu sportivă, cum era cotidianul “Timişoara” acelor vremuri. Aveam deja în custodie o anchetă cu cel mai bun fotbalist al judeţului Timiş, iar una privind întreg mapamondul era o pălărie prea mare pentru noi.
Aveam însă o problemă. Internetul încă nu exista la noi, aşa că nu prea ştiam pe cine trebuie să întrebăm de sănătate pentru voturi şi cu atât mai puţin prin ce mijloace. Cum una dintre principalele căi de comunicare inventate de om din antichitate, scrisoarea, era încă în mare vogă, am trimis scrisori la ambasadele ţărilor estice la Bucureşti (le-am găsit în ”Pagini Aurii”!), cu rugămintea de a ne trimite date de contact ale ziarelor sportive. Asta a fost o idee, briliantă la acea vreme!, a colegului meu de atunci de la “Timişoara”, Corneliu Ilin. În fine, ca să o scurtez, pe la mijlocul lunii noiembrie 1996 aveam deja o bază de date bună, cu destule publicaţii, respectiv numerele lor de fax.
Tot pe-atunci s-a “copt” şi forma trofeului, pe care l-am gândit de dimensiuni mari, cu ajutorul designerului Ioana Moga, tehnoredactor la ziar în acei ani. Nu era “Balonul de Aur” sau “Oscarul”, trofee mici, dar încărcate de simbol, aşa că trebuia să se impună prin frumuseţe şi volum. Şi chiar că s-a impus! Cu ajutorul unui alt coleg, regretatul fotograf Branco Vuin, am primit sprijinul atelierului de prototipuri de la Elba (fabrica unde lucrase Branco zeci de ani), iar echipa condusă de maistrul Căiman a realizat primul trofeu “Steaua Răsăritului”. Când l-am văzut, am rămas mut de uimire. Din “tablă de 3”, meşteşugită cu iscusinţă, tăiată, fasonată şi trecută prin baia de galvanizare, a ieşit un super-trofeu! De altfel, ni s-a recomandat să mergem la Muzeul Banatului şi să ne scoatem documente care să-l descarce de valoare, pentru a nu fi interpretat la vamă ca bun de patrimoniu. Ne-am conformat, şi chiar ne-au prins bine hârtiile respective, pentru că în mai toate drumurile ulterioare, vameşii au zăbovit atent pe ele şi pe trofeu, să nu cumva-cumva…
Primii laureaţi
Aşadar, în luna decembrie 1996 am înroşit faxul redacţiei, trimiţând solicitarea de a participa la ancheta noastră către cele patru zări. Îmi amintesc că ţâşneam din scaun când auzeam faxul, iar când veneau răspunsurile aşteptate ne bucuram ca nişte copii. Pe data de 23 ale lunii, am publicat, mare, pe prima pagină (ca şi acum, că doar era subiect de prime time!), rezultatul final.
După votul a 18 publicaţii din 14 ţări, marea majoritate din Est, cu excepţia “France Football” şi “Kicker”, învingător a ieșit Šuker.
Premierea a avut farmecul ei, iar povestea s-ar putea întinde pe alte trei-patru pagini. După acceptul de principiu al clubului Real Madrid, primit pe fax, am fost la Bucureşti, am luat viză – pentru noi, UE era doar la stadiul de iluzie pe atunci – şi am traversat continentul cu avionul, via Viena, pentru a vedea la faţa locului partida Real Madrid – Celta Vigo. Am ajuns în capitala Spaniei după un drum în care am ţinut trofeul lângă mine în avion, într-o geantă uriaşă. (Nu exista încă obligativitatea de a depune bagajele la cală, nici controalele nu erau stricte, dovadă că am adus acasă un mic cuţit de Toledo, în geanta de mână, fără ca cineva să mă tulbure!).
La 26 ianuarie 1997, pe gazonul impecabil de pe “Bernabéu”, i-am înmânat lui Davor Šuker trofeul “Steaua Răsăritului”, în faţa a 90.000 de spectatori, înaintea primului fluier al jocului. Evenimentul era deja trecut în programul de meci! Cu pozele m-a ajutat un secretar al ambasadei din Madrid, Daniel Tănase. (Sunasem la ambasadă doar aşa… să anunţ că sunt în Spania şi dau un trofeu. Oamenii au fost foarte săritori). Realul lui Capello, Raul şi Seedorf s-a impus lejer cu 4-0. De bucurie că a luat trofeul, Šuker a înscris un gol, un altul fiind marcat de Roberto Carlos, cu o ”torpilă” din lovitură liberă de la 30 de metri! A doua zi, “Marca” şi “As” au scris despre premierea croatului. A fost o lovitură de presă foarte tare pentru ”Timişoara”!
Anul următor, fireşte, am dus proiectul mai departe. Întors de la oaste, colegul Cristian Hubali ne-a ajutat să pătrundem mai bine în spaţiul ex-sovietic, atrăgând în listă publicaţii din Ucraina şi Belarus. S-a adăugat, la excepţii, prestigiosul ”World Soccer” din Anglia. Am avut o problemă cu trofeul, Elba era supra-saturată de comenzi, aşa că am apelat la firma Guban, care ne-a ajutat cu un trofeu similar, foarte frumos, de asemenea.
În urma voturilor a 21 de publicaţii din 17 ţări, Mijatović îşi lua revanşa după locul 2 de mai an, după 7 goluri (da, şapte!) în “dubla” cu Ungaria (5-0 şi 7-1!!), baraj pentru calificarea la CM 1998.
Premierea a fost mai cu dichis, pentru că varianta iniţială, Real Madrid – Compostela, a căzut, astfel că am optat pentru meciul amical Iugoslavia – Coreea de Sud, disputat pe 22 aprilie 1998, la Belgrad. La faţa locului, “echipajul de premiere” (Corneliu Ilin, Branco Vuin, şoferul Vali Văleanu şi subsemnatul) a fost întâmpinat cu bunăvoinţă de membrii federaţiei iugoslave, dar şi cu o veste proastă. Mijatović se accidentase şi urma să plece la Madrid după prânz, pe calea aerului, fără să mai asiste la meci. A urmat o cursă cu 100 km/oră prin Belgrad şi, uff!, o premiere frumoasă la hotelul Hyatt, chiar înainte de plecarea lui Mijatović. Peste nici o lună, la 20 mai, Mijatović contribuia decisiv la câştigarea Ligii Campionilor de către Real, marcat unicul gol al finalei cu Juventus.
În fine, ultima anchetă a anilor ’90 (nu a fost chiar ultima, o să povestesc mai încolo…) s-a petrecut în condiţii deosebite. Unu la mână, plecasem de jure de la ziarul “Timişoara”, alături de colegul Cristian Hubali, astfel că am publicat ancheta (şi, la fel, am efectuat premierea) hors concours, de dragul finalizării unei munci începute. Am reuşit să lărgim harta publicaţiilor participante cu “Fanatik” din Turcia, în vreme ce “granzii” occidentali “France Football” şi “Kicker” erau deja parteneri tradiţionali ai demersului nostru. Din fericire, am reuşit la timp să realizăm trofeul la Elba, care avea “marca înregistrată” a acestuia.
Prin voturile a 19 publicaţii din 16 ţări, Šuker, protagonist şi golgeter al “Mondialelor” din Franţa (unde i-a “executat”, între alţii, şi pe ”tricolori”), realiza “dubla” în ancheta noastră. Nu avea de ce să ne pară rău, mai ales că, în urma sa, venea pentru prima dată un român, Adi Ilie, care făcea furori la Valencia. (A făcut, dar i-au trecut după un an…).
Ne-am hotărât să îl premiem pe Šuker la Split, cu ocazia amicalului Croaţia – Danemarca, pe 10 februarie 1999. Am plecat la drum, cu o Dacie 1300, alături de vechii prieteni şi colegi Cristian Hubali şi Branco Vuin, plus şoferul Vali Văleanu. Am ajuns la destinaţie după 16 ore de mers aproape neîntrerupt. Premierea s-a realizat fără probleme, pe stadionul Poljud, înaintea jocului. La întoarcere, însă, am avut un drum de coşmar, din cauza zăpezii care căzuse peste noapte. Am dormit o noapte în maşină, la -20 grade, în câmp, şi am ajuns acasă după 24 de ore de condus continuu (ce super-şofer e nea Vali!), fără un ban şi rupţi de foame. Mission accomplished!
În 1999, colegul Levente Balint, care a rămas la ”Timişoara”, a realizat următoarea ediţie a anchetei, la care învingător a ieşit Şevcenko. Dar, din păcate, nu au mai fost fonduri pentru premiere, astfel că trofeul nu a mai fost dus la destinaţie. Cu o etichetă rescrisă, a fost înmânat, mai apoi, lui Iosif Rotariu, premiu binemeritat pentru întreaga carieră de fotbalist.
Campionii mileniului trei
“Steaua Răsăritului” a răsărit din nou, după o pauză de un an, la săptămânalul “Focus vest”. Au fost anii în care Şevcenko şi Nedvěd au dominat ierarhiile, în care, de fiecare dată, a apărut şi câte un jucător român, din generaţia post-“de aur”. Măcar, pe vremea aceea, aveam jucători la Milan, Ajax sau Chelsea!
De data aceasta, am înlocuit clasicul fax cu mailul. Altă viaţă! Simplu, repetabil de n ori, la nevoie, şi ocrotind pădurea, în acelaşi timp. Din fericire, Elba ne-a ajutat de fiecare dată cu trofeul, astfel că, măcar din acest punct de vedere, nu au fost probleme.
În urma voturilor a 11 publicaţii din 9 ţări, în 2001 a triumfat, iarăși, Şevcenko. La Milano am mers cu autocarul, alături de fotograful Adrian Lupuţ. Premierea a avut loc la 20 aprilie 2002, la Milanello, în cantonamentul “Rossoneri”-lor şi a fost transmisă de postul Milan Chanell. Ne-a ajutat foarte mult timişoreanul nostru, Contra, care a făcut lobby şi traducere, deopotrivă. Am stat la doi paşi de Maldini şi Inzaghi şi am văzut cu această ocazie cum arată o super-bază de pregătire a unei super-echipe. Într-un fel, s-a făcut dreptate, Şevcenko primind trofeul pe care l-a “ratat”, nu din vina lui, în 1999. Ucraineanul s-a bucurat de reuşită, deşi era încă afectat de ratarea calificării la Mondialele din 2002.
Anul următor, lucrurile au mers un pic mai greu. Am reuşit, totuşi, să strângem destule voturi, 10 publicaţii din 8 ţări, pentru a genera o ierarhie credibilă.
Ca să-l premiez pe câștigătorul Nedvěd, am călătorit cu trenul la Olomouc, în vederea meciului Cehia – R. Moldova, din preliminariile Euro 2004. Cehii, cu garnitura lor de vis (portarul Čech, Ujfaluši, Poborský, Rosický, Koller etc.), au învins cu 5-0, dar în minutul 73 era doar 1-0. Până la urmă, a ieşit bine, iar ceremonia de premiere a avut loc la conferinţa de presă, după meci. Ca fapt divers, îmi amintesc că purtătorul de cuvânt al federaţiei cehe, deşi avizat telefonic cu mult timp înainte, m-a luat un pic de sus la început (“ce-o vrea şi ăsta?”), dar după ce a văzut fotografii de la toate premierile anterioare a dat deoparte aroganţa şi mi-a acordat tot sprijinul.
În fine, ultima ediţie (2003) a primului deceniu din mileniul trei a fost una cu peripeţii. După votul a 14 publicaţii din 12 ţări, cehul Nedvěd realiza şi el, precum Šuker și Șevcenko, ”dubla” în ancheta ”Steaua Răsăritului”. Pentru premiere, am vorbit cu oficialii lui Juve şi am căzut de acord să îl premiem pe Nedvěd tot la o conferinţă de presă după meci, respectiv după partida de Serie A, Juventus – Lecce, din 25 aprilie 2004. Toate bune şi frumoase, am ajuns cu bine la Torino, tot cu trenul, acreditarea era pregătită, dar meciul a fost unul de coşmar… Condusă în minutul 3 cu 1-0, victima sigură Lecce a întors rezultatul la 4-1 în minutul 52! Degeaba a intrat (şi a marcat) Del Piero, menajat până atunci, Juve a pierdut acasă cu 3-4. A fost circ mare la vestiare după meci, Agnelli a trimis jucătorii direct în cantonament, astfel că nimeni nu a mai avut chef de festivităţi. Totuşi, la câteva zile distanţă, când amarul s-a mai diluat, Nedvěd a făcut o fotografie oficială cu trofeul.
Şi gata. La sfârşitul lui 2004 am plecat de la ”Focus vest” în meseria de bază, ingineria, lăsând “Steaua Răsăritului” în hibernare.
