Foto. Alexandru Ipsilanti (sursa: Wikipedia)
Odată cu formarea Țărilor Române medivale, educaţia fizică începe să se dezvolte din nou, dar având un caracter de clasă şi suferind puternice influenţe din partea religiei. Intrarea sub influenţă otomană înseamnă un nou pas înapoi. În perioada feudală, exerciţiile fizice erau destinate tot pregătirii militare, printre acestea aflându-se trânta, călăria, tragerea cu arcul, alergarea, săriturile, înotul, vâslitul, “harţa” (lupta de întrecere), aruncarea cu ghioaca, buzduganul, paloşul şi baltagul. Din acestea vor rezulta jocurile tradiţionale ale românilor. Jocurile cu mingea, care, oricum, doar “pâlpâiseră” pe teritoriul ţării noastre în antichitate, dispăruseră.
Chiar dacă şcolile nu prevedeau ore de educaţie fizică, jocurile devin tot mai prezente în rândul copiilor şi al tinerilor. Se impun jocurile de îndemânare şi aruncare, la început cu piatra şi apoi cu mingea, confecţionată din cârpe sau din păr de animale. Cu timpul, acest gen de jocuri evoluează şi astfel apare “hoina” (oina), “poarca” (mingea la pământ) şi “ţâcul”. Oina, joc de echipă, va deveni sportul naţional românesc.
Alexandru Ipsilanti, domn al Ţării Româneşti (1774-1782, 1796-1797) şi al Moldovei (1786-1788), a fost primul care s-a preocupat de introducerea educaţiei fizice în şcoli, fapt semnalat de hrisovul din 1776. Însă doar din prima jumătate a sec. al XIX-lea educaţia fizică apare în şcoli. Este vorba de gimnastică (în sensul de educaţie fizică), practicată doar în pauze la şcolile Sf. Sava din Bucureşti şi Centrală din Craiova.
