Foto: Universitatea Craiova înaintea returului cu Kaisersalutern (1-0 acasă și calificare în semifinale) din Cupa UEFA 1983. Pentru prima dată în istorie, o echipă românească se califica în semifinalele cupelor europene. De la stânga la dreapta, rândul de sus: S. Lung, Cămătaru, Tilihoi, Ştefănescu, Ţicleanu, Geolgău; rândul de jos: Donose, Ungureanu, Negrilă, Crişan, Balaci (sursa: ”Fotbal ’83”)
Anii ’80. Erau anii când fotbalul românesc, în pofida perioadei extrem de grele de la nivelul societăţii româneşti, mustea de valori, de echipe, de baze sportive şi de performanţe. Atunci s-au reuşit cele mai mari performanţe româneşti la nivel de club. Atunci s-au pus şi bazele “Generaţiei de aur”, cea care, în deceniul următor, avea să aducă cele mai mari performanţe şi la echipa naţională.
Aproape meci de meci, indiferent de nivel, stadioanele erau pline. Cluburile erau în grija ministerelor, întreprinderilor, unităţilor agricole, primăriilor sau prim-secretarilor judeţeni. Toate oraşele, aproape toate comunele şi foarte multe sate aveau echipe de seniori. Centrele juvenile erau, de asemenea, extrem de numeroase.
Au trecut de-atunci în jur de trei decenii. Suficient pentru ca noua generaţie să nu ştie mare lucru despre acei ani.
Pentru că la finalul lui 1989 se va schimba regimul politic, ne vom referi strict la perioada 1980-1989, deşi, stricto sensu, anii ’80 definesc perioada 1981-1990.
Vom reda, grupate pe provincii istorice (excepţie, capitala Bucureşti, parte a Munteniei) şi cluburi, jucătorii reprezentativi ai acelor ani (inclusiv toţi jucătorii care au evoluat în naţionala României în acea perioadă).
Nu existau jucători străini, iar ”stranierii” români din alte campionate puteau fi număraţi pe degete (pe aceştia îi vom menţiona separat, trecând şi principalele lor cluburi). Unii plecaseră ilegal din ţară, ceilalţi (aflaţi pe final de carieră) primiseră acordul autorităţilor de a evolua peste hotare.
Am luat în considerare toate cluburile care în acea perioadă au evoluat în primul eşalon, plus echipele-fanion pentru provinciile istorice (cazul Maramureşului), zonele etnografice cele mai importante (cazul Ţării Oaşului şi Ţării Moţilor; Ţinutul Secuiesc era deja reprezentat) sau judeţele nereprezentate atunci la nivelul Diviziei A. În mod excepţional, am menţionat şi alte echipe din capitala Bucureşti (tratată separat, şi nu în cadrul provinciei istorice Muntenia, din care face parte), Craiova şi Timişoara.
Am trecut, pentru fiecare club, cea mai cunoscută denumire din acea perioadă (eventual, despărţite, prin ”/”, denumirile cele mai cunoscute). Am menţionat nivelul maxim la care au jucat respectivele cluburi (notând cu ”D1” – Divizia A, ”D2” – Divizia B, ”D3” – Divizia C, adică Liga I, a II-a şi, respectiv, a III-a de azi). Am menţionat cu ”CCE” cluburile care în acei ani au evoluat în Cupa Campionilor Europeni (Liga Campionilor de azi) şi cu ”EC” cluburile care în acei ani au evoluat în celelalte cupe europene, Cupa Cupelor (azi desfiinţată) sau Cupa UEFA (Liga Europa de azi). (În ambele cazuri de abrevieri, echipele respective au jucat în Divizia A, iar echipele care au participat în CCE au jucat în respectiva perioadă şi în alte cupe europene). În plus, în acei ani, echipele româneşti au mai participat în Cupa Intercontinentală, Supercupa Europei (în ambele cazuri, câte o dată, prin Steaua), Cupa Intertoto (numită ulterior Cupa UEFA-Intertoto, azi desfiinţată) şi Cupa Balcanică (azi desfiinţată).
Am adaptat numele (cluburilor, localităţilor, jucătorilor) conform ortografiei actuale (cu ”â” în loc de ”î”). Jucătorii i-am menţionat în ordinea aproximativă a venirii lor la clubul respectiv şi am trecut, în text (pentru o ”reamintire” mai bună), și prenumele acestora.
Vom începe, de săptămâna viitoare, o trecere în revistă.
