Legende feroviare. Gara Mare, înainte de Apocalipsa ultimilor ani

CFR Timișoara a apărut pe firmamentul fotbalului românesc imediat după Al Doilea Război Mondial. Clubul se înființase în prima jumătate a anilor ’30, când Ripensia domina fotbalul românesc, după vremurile de glorie ale unei alte echipe timișorene, Chinezul, și ea grupare feroviară.

Atunci, în 1946, la Gara Mare era o trupă de mare valoare. Dumitru Pavlovici, legendara ”Panteră neagră” din poarta Ripensiei. Aurel Boroș, portarul internațional A. Ștefan Rodeanu, viitorul fundaș stânga al CCA-ului (pentru cei tienri, Steaua de azi, nu e vorba de Comisia Centrală a Arbitrilor). Petre Cojereanu, viitorul half al Științei (Poli) Timișoara. Iosif Ritter, mijlocașul internațional A, viitor reputat arbitru. Gheorghe Moniac, campion al Ungariei în 1944, cu NAC (CAO) Oradea, în vremea Diktatului de la Viena, care răpise României Ardealul Nord. Nicolae Reuter, mare internațional al epocii, inter în sistemul acelor ani (la cumpăna dintre 2-3-5 și 3-2-5), unul dintre cei mai importanți jucători români din istorie, desemnat cel mai bun fotbalist timişorean postbelic de o amplă anchetă efectuată în 1999 de săptămânalul ”Focus vest”. Iosif Kovacs, campion ”de război” cu FC Craiova în 1943, ulterior participnat ca stoper al României la Olimpiada de la Helsinki 1952, venit de la Carmen, echipa bucureșteană cu nume de femeie frumoasă, club patronat de Mociorniță, care a strălucit doar doi ani, fiind desființat de bolșevici în 1947. Emil Avasilichoaie, internațional A. Petru Bădeanțu, și el jucător de națională, ulterior la CCA. Antrenor, Rudolf Kotormany, ”Fachirul” ripensist.

Cu această trupă de vis, CFR trăgea la titlul național. Se bătea cu ITA (mai târziu UTA), tocmai înființată de baronul Neumann la Arad, și cu sus-numita Carmen. ”Textiliștii” de dincolo de Mureș erau însă prea puternici. Îl aveau, în primul rând, pe ”Ceala” Petschowski, timișoreanul plecat de tânăr din orașul natal și pe care mulți îl consideră cel mai mare jucător pe care l-a avut România până la Dobrin. Astfel că CFR a reușit maxim locul 2 în campionat, după ITA, și finala Cupei României, pierdută tot cu arădenii.

După vreo 10 ani, CFR, devenită Locomotiva, pentru că bolșevicii lui Dej uniformizaseră până și denumirile cluburilor de fotbal, a căzut din elită.

A mai revenit o singură dată, în 1970. Dar ce poveste! Poli era deja de doi ani în B. CFR-ul era tot acolo. Atunci, conducătorii sportului din județ (se trecuse, din 1968, la formula istorică a județelor ca organizare administrativ-teritorială, în dauna celei de tip sovietic, pe regiuni) au decis ca cei mai buni jucători ai CFR-ului să fie transferați la Poli (numită în acel sezon, pentru o vreme, …Ripensia). CFR-ul n-a avut nimic de obiectat; și dacă ar fi avut, n-ar fi avut încotro, așa era pe-atunci, valorile erau concentrate spre performanța echipei-fanion.

Ei bine, a promovat… CFR-ul.

Articol scris pentru săptămânalul ”Banatul Azi”

Octavian Stăncioiu

Articol scris de