Foto: Cosmin Dan
Interviu publicat în nr. 2 (noiembrie 2013) al revistei ”Ripensia Sport Magazin”, pe când Radu Suciu era conducător tehnic la Ripensia
Am reuşit să îl abordez pe Radu Suciu abia la a treia încercare. La prima, mi-a răspuns telefonic cu o voce înăbuşită. Îmi închipui că avea un fular la gât şi un ceainic aburind în faţă. ”Sunt răcit cobză, nu ne putem vedea”. A doua zi, vocea se mai degajase un pic (ca să vorbesc în termenii unui fost portar), dar nu de tot. ”Hai să o lăsăm pe mâine, poate e mai bine”. Hmm, începea să preseze termenul de predare a materialului. În fine, la a treia încercare am reuşit. Fostul portar al lui Poli din anii ’80 m-a primit acasă, într-un birou cochet. Înconjuraţi de rafturi imense, pline cu cărţi şi CD-uri, am povestit despre fotbal…
– Sunteţi antrenor la o echipă de ligă inferioară, dar tot ce răzbate dinspre ea arată ambiţii mari, care tind vădit spre vârful piramidei fotbalistice. Pune acest lucru presiune pe umerii dv.?
– Există o presiune pentru că trebuie să facem performanţă. Nu cu orice preţ şi cu orice mijloace, ci ca urmare a unui joc bun, a unei pregătiri, deci cu mijloace sportive. Vrem să facem performanţă încă din primii ani, deci ne dorim promovări succesive. Inclusiv anul acesta. Ne vom opri acolo unde bugetul, organizarea nu ne vor permite să mergem mai departe şi vom aştepta o conjunctură mai favorabilă, respectiv ca structura clubului să fie pregătită pentru pasul următor. Deocamdată, putem să abordăm promovări succesive, cel puţin încă una. Ce va fi pe urmă, vom vedea. Depinde şi de modul în care se va restructura fotbalul românesc, pentru că lucrurile nu pot merge la nesfârşit aşa. De pildă, ce se va întâmpla cu divizia C, care este o divizie, să nu zic a nimănui, dar o divizie ciudată, nu ştiu care este termenul cel mai potrivit. După părerea mea, nu îşi are rostul…
– În sensul că se fac multe jocuri acolo.
– Exact. Se fac jocuri, echipe sunt puţine, se desfiinţează întruna, arbitrajele sunt cum sunt…
– În discuţia avută cu domnul Radu Ienovan, acesta vorbea despre valorile Ripensiei şi spunea că, din acest punct de vedere, doreşte ca Ripensia să fie altceva, să nu pună în prim-plan, cu orice preţ, rezultatul, ci maniera, atitudinea. Dv. cum vedeţi această filozofie despre fotbal?
– Eu sunt obligat să văd lucrurile la fel, să le accept în acest mod şi sper să rămână aşa şi pe viitor. Dincolo de faptul că şi eu gândesc la fel. Iar dacă clubul va merge în continuare pe această linie, gândită de membrii refondatori, la fel va trebui să facă orice antrenor sau manager care va veni la echipă.
– Jucând într-o ligă inferioară, vedeţi o posibilitate de a experimenta anumite lucruri pe care nu le puteţi face în liga întâi sau a doua?
– Din păcate, nici la acest eşalon nu ne permitem acest lucru. Nici în Campionatul Municipal nu ne-am permis, pentru că abia spre final lucrurile s-au clarificat, în ce priveşte promovarea. Nu prea avem timp să experimentăm.
”Guardiola a revoluţionat fotbalul mondial” - Radu Suciu
– De fapt, unde vreau să ajung: se spune în lumea fotbalului că degeaba aplici tactica Barcelonei, dacă nu ai şi jucătorii ei…
– Dar noi nu aplicăm o tactică precum a Barcelonei. Într-adevăr, din punctul meu de vedere, trebuie să îţi propui un model. Eu cel puţin aşa gândesc. De unde puteam să îl luăm? De la noi? Mă îndoiesc. L-am luat din fotbalul mare. Primul model la care te-ai gândit a fost Barcelona, normal. Fac o paranteză: noi poate nu ne dăm seama acum, dar Guardiola şi echipa lui au revoluţionat fotbalul mondial. Ne-au arătat că nu există şabloane. Ne-au arătat că, dacă gândeşti fotbalul şi ai mijloacele cu care să transmiţi aceste idei echipei, poţi să obţii rezultate la cel mai înalt nivel. Ne-am gândit şi noi că putem, cu inteligenţă, să facem lucruri deosebite faţă de ceea ce vedem în jur. Aici ne-a inspirat Barcelona. Problema este să vezi dacă modelul e viabil pentru locul unde suntem noi. Am considerat că nu e cazul. Barcelona e o echipă excepţională, cu jucători excepţionali, o echipă irepetabilă. Eu am ales modelul Dortmund. Urmăresc echipa de când a venit Klopp, mi-a plăcut şi am vorbit tuturor despre ea. Este un model accesibil. Un model de echipă mare, cu jucători relativ obişnuiţi, pe care gruparea îi creşte şi îi face mari. Sigur, e un model accesibil dacă suntem capabili să transmitem ideea jucătorilor. Pe linia asta ne-am dus.
– Klopp e un tip extrem de coleric. Dv. cum vă vedeţi, faţă de el?
– Eu cred că şi managerii care sunt calmi au, de fapt, un calm relativ. În interiorul lor e un calm latent. În opinia mea, trebuie să fii cât mai calm şi mai detaşat, pentru a putea lua cele mai bune decizii în timpul jocului, pentru a rezista tentaţiei de a da vina pe altcineva, pe arbitru în primul rând.
– Le vorbiţi jucătorilor la cald despre greşelile pe care le-au făcut?
– Nu. De multe ori nici nu pomenesc de greşeli, le fac uitate dacă sunt greşeli tehnice, ratări. Dacă sunt greşeli de ordin tactic sau de atitudine, sigur că vorbesc.
– Aţi pomenit de Dortmund şi de Klopp. Ce alţi antrenori vă plac?
– Guardiola, fără doar şi poate. A demonstrat că fotbalul se poate reinventa, poate la nesfârşit. A venit la Bayern, a făcut şi acolo inovaţii, deşi e alt fotbal, pe alte principii decât la Barcelona. A respectat însă un principiu. Fotbalul e un sport care se joacă pentru spectatori şi, dacă e aşa, trebuie să fie un sport frumos, să etaleze calitate şi fair-play.
– Le vorbiţi jucătorilor despre cariera dv., despre Cupa pe care aţi cucerit-o?
– Nu. Nu are nicio legătură. Sunt generaţii diferite, nu seamănă lucrurile de acum cu cele de atunci, nu se pot face paralele. Nu se pot compara jucătorii din generaţii diferite. Fiecare fost jucător e tentat să spună că pe vremea lui se juca extraordinar şi nu e chiar aşa.
– Pe vremea dv. nu se juca extraordinar?
– (Zâmbeşte). Bun, acum, dacă o luăm pe cifre, putem spune că fotbalul românesc de acum e în criză. Deşi Steaua a ajuns în Liga Campionilor, Pandurii e în Europa League, iar alte echipe s-au bătut să ajungă în grupe, cu toate astea, nivelul de joc este foarte slab. Cu excepţia a patru-cinci echipe, între care şi cele care joacă în cupe, calitatea fotbalului este îndoielnică.
– De ce?
– De ce? E greu să explic. Probabil şi lipsa de profesionalism, probabil şi presiunea rezultatelor… Vedem un şir interminabil de schimbări de antrenori, care durează de ani de zile şi are drept consecinţă o scădere de calitate a jocului. Cum să construieşti dacă stai şase luni? Sunt necesari cel puţin doi ani să construieşti o echipă. Iar dacă vorbim de incompetenţă, cel mai repede ne adresăm celor care conduc cluburile. Ei pun antrenorii. Dacă azi pui un antrenor, peste şase luni altul, şi tot aşa, înseamnă că ai o problemă, nu ştii să îi alegi. Problema e la tine, conducător. În acest fel, antrenorii gândesc foarte simplu. ”Mă duc, văd ce e, fac un contract şi încerc să ciupesc cât mai mult până mă dau afară. În timpul ăsta, încerc să obţin cele mai bune rezultate, fără să mă preocupe câtuşi de puţin construcţia”. Îi obligă sistemul să gândească aşa! Şi ce vedem astfel? Un fotbal bazat pe mingi aruncate la bătaie, fără construcţie. Dacă ăsta e un fotbal care să placă, să aducă oamenii la stadion, eu prefer să nu îl mai văd.
– Da… Din păcate, şi dacă ne uităm la nivelul fotbaliştilor de azi, cu greu putem numi doi-trei care să placă publicului, să placă, zic, chiar dacă echipele lor nu performează la un nivel deosebit.
– Te poţi uita cap-coadă la un meci din prima ligă, de la noi? Eu am făcut un efort şi nu am reuşit.
”Fotbalul românesc este într-o criză profundă, de sus până jos” - Radu Suciu
– Da, e plictisitor… De asta am făcut paralela cu fotbalul de acum 30 de ani. Măcar atunci erau fotbalişti pe care era o plăcere să îi vezi jucând, un Dobrin, un Beldeanu, un Balaci sau un Dembroschi.
– Fotbalul românesc este într-o criză profundă, de sus până jos.
– Aţi vorbit de caruselul antrenorilor. Totuşi, nu mai avem performanţă nici măcar la nivelul copiilor şi juniorilor. Şi jos, la bază, e ceva putred.
– Păi la bază se întâmplă acelaşi lucru. În loc să se crească jucători, se urmăreşte performanţa. Or, a urmări acest lucru cu orice preţ e în detrimentul unei educaţii fotbalistice sănătoase. Cel mai banal exemplu: am un fotbalist junior bun, care poate rezolva meciul. Îl folosesc strict pentru a aduna puncte, şi nu îl cresc, să ajungă un fotbalist complet, să facă faza ofensivă şi defensivă, să fie jucător de echipă etc. Mai departe, meciuri viciate de arbitri, influenţaţi de conducători, din dorinţa de a obţine titluri. Dar un centru de copii şi juniori nu vinde titluri, vinde jucători! Au importanţă titlurile şi victoriile în măsura în care îi învaţă pe copii să urmărească performanţa, şi nimic mai mult. Apoi: nu sunt fonduri, cele mai multe echipe trăiesc de pe urma ”donaţiilor” făcute de părinţi. Păi, dacă un părinte dă mai mult, trebuie să joace copilul lui? Trebuie! Şi de aici, puncte-puncte… Asta e sănătatea fotbalului românesc în acest moment. Iar dacă mai adaug faptul că piramida e ruptă undeva pe la mijloc, vedem că jucătorul care termină junioratul nu prea are unde să se ducă. Cel mai simplu exemplu, Timişoara. Avem divizia A, ştim în ce condiţii, divizia B nu avem, în divizia C avem doar Giarmata. Lugojul se zbate, azi e, mâine nu e. Cam asta e situaţia.
– Se vorbeşte foarte mult despre bani în fotbal. Transferuri pe sume colosale ”dincolo”; chiar şi la noi, salarii de câteva ori mai mari faţă de ceea ce era în anii ’90. Sunt prea mulţi bani în fotbal şi, cu toate acestea, sunt prea puţini, dacă ne uităm la copii şi juniori, unde nu sunt mingi, sau se vine cu ele de-acasă… Nu există un echilibru.
– Sigur că nu există. Nu ştiu ce s-a făcut cu banii la nivel de federaţie, dar la nivel de infrastructură nu s-a investit mai deloc. O echipă de Liga Campionilor, Steaua, nu are centru de copii, un lucru absolut incredibil, care vorbeşte de la sine. Ce s-a întâmplat în fotbalul românesc este foarte simplu. Orgoliile anumitor potentaţi ai vremurilor au făcut ca ei să se implice în fotbal. Au început să pluseze ca într-o partidă de poker; a venit unul, a făcut o echipă de câteva milioane de euro, a venit altul, a mai plusat cu câteva milioane, şi tot aşa, până când ei şi-au depăşit posibilităţile.
– Orgoliu…
– Da. Aveţi vreo îndoială? Nu aş da nume. La modul cum se manifestă public anumite personaje, la modul cum conduc destinele cluburilor, eu cred că strict despre asta e vorba. În mod normal, fotbalul se adresează unor mase mari de iubitori şi fani. Vi se pare că cei care au echipe în România au o consideraţie, cât de mică, pentru aceşti oameni? Eu nu cred. Fanii trebuie educaţi, cu ei trebuie păstrată o relaţie apropiată, continuă. Există grupuri mai liniştite, mai viscerale, peste tot în lume. Cu fiecare trebuie menţinută o relaţie şi mers pe calea unei educaţii fotbalistice. Revenind la bani: a venit criza şi s-a cam prăbuşit totul. Eu cred că cel mai sănătos lucru pentru fotbalul românesc este aşezarea pe alte temelii, cu bani puţini, un fel de semiprofesionism; eventual profesionism la prima ligă, în rest, semiprofesionism. Ceva asemănător cu ceea ce s-a întâmplat în Ungaria, după generaţia lui Bene şi Fazekas, ultima lor generaţie puternică, după care fotbalul vecinilor noştri s-a prăbuşit şi el. Acolo există o infrastructură foarte bună şi, cu toate că maghiarii sunt şi ei talentaţi la fotbal, iată ce greu revin. Probabil aşa va fi şi la noi, deşi eu zic că românii sunt mai talentaţi la fotbal. Avem însă alte probleme, de mentalitate. Ne vom consola cu ideea că vom creşte fotbalişti ca să îi vindem ”dincolo”, până când vor exista bani, corecţi, care să fie investiţi în fotbal.
”Poate se va ajunge din nou la fotbalul de plăcere” - Radu Suciu
– Dacă tot aţi amintit de mentalitate, vedem în Europa ţări foarte diferite, cu fel de a fi al oamenilor diferit, cu stiluri de joc diferite la nivelul echipelor de fotbal, dar care performează la unison, aproape toate, la nivel înalt. Să ne uităm la Spania, Germania, Italia, Anglia… Înseamnă că la bază nu este numai talentul nativ, pe care, aşa cum aţi spus, îl avem şi noi, ci mentalitatea, atitudinea sănătoasă pornită de jos.
– Aşa este, vorbim de societatea occidentală, în care legile sunt respectate, mă rog, mai mult decât la noi. Vorbim de o altă cultură, la urma urmei. Din păcate, societatea noastră e într-o criză profundă, în primul rând de ordin moral, pentru că, dacă s-ar rezolva aceasta, am avea măcar nişte baze sănătoase. ”Dincolo” s-a ajuns, după părerea mea, la o performanţă extraordinară, aceea de a se instaura pe scară largă fair-play-ul. Este încântător să vezi la final de meciuri, indiferent de campionat, jucătorii îmbrăţişându-se după meci. Chiar dacă în meci s-au mai întâmplat ”scântei”… Dar, vedeţi, au loc tot mai puţine atacuri dure. Mai cedează nervii, dar gesturile urâte sunt tot mai puţine şi sunt aspru taxate de regulamente. Sigur că lucrurile nu sunt 100% corecte, există chestii de nuanţă sau favoritisme, dar sunt făcute mai cu ”perdea”, sau folosind limitele regulamentului. Din păcate, în regulamente există încă limite între care un arbitru se poate mişca, şi ele şi sunt lăsate cu intenţie. Cel mai banal exemplu e regula henţului, pe care nu o înţelege nimeni în ziua de azi. Dacă o să întrebaţi 10 arbitri şi 10 antrenori, o să primiţi 20 de răspunsuri diferite despre aceeaşi fază. Nimeni nu ştie să spună în acest moment când e henţ sau nu! Problema s-ar putea rezolva imediat, ca şi regula ofsaidului, dacă s-ar dori. Vorbeam de sănătatea morală. Un internaut de pe Facebook spunea, referitor la Ripensia, ceva de genul ”dacă nu aţi fi atât de naivi, aţi putea ajunge departe, aşa nu aveţi nicio şansă”. Vă daţi seama că mulţi gândesc la fel. Cei care vor să construiască ceva pe baze morale, solide, sunt consideraţi naivi. Modelele ”de succes” sunt cele pe care le vedeţi zi de zi la televizor. Aceleaşi personaje, pe toate canalele, de dimineaţa până seara. Asta ne place? Asta avem!
– Văd la dv. o bibliotecă foarte mare. Ce mai citiţi?
– Nu prea am timp să citesc. Mai degrabă ascult muzică. (Zâmbeşte). Rock. Nu sunt chiar un rocker înrăit, dar…
– Da, îmi amintesc că în fotografia aceea de legendă, cu ”11”-le care a luat Cupa în 1980, cam toţi eraţi cu plete. Aşa erau vremurile. Mai am o singură întrebare. Unde vedeţi fotbalul peste 25 de ani?
– Nu pot să îmi dau seama. Eu, cel puţin, şi discut cu multă lume, nu văd perspectiva. Mă refer la perspectiva societăţii în care trăim. Dacă ar fi una pozitivă, aş vedea şi fotbalul la fel. Cum spuneam, poate se va ajunge din nou la fotbalul de acum 50-60 de ani, la fotbalul de plăcere. Sunt probleme… Faptul că tot mai multe cluburi sunt cumpărate de cetăţeni arabi spune multe; faptul că multe intră în faliment spune multe. Sumele exorbitante care se cheltuiesc… Economia Spaniei e într-o criză profundă, iar Real Madrid cumpără jucători cu 100 de milioane de euro.
– E o lovitură de imagine…
– Bun, dar fotbalul e un fenomen social şi el nu poate face abstracţie de ceea ce se întâmplă în societate. Astea sunt denaturări grave, care nu ştiu unde pot duce. E dificil de spus.
