Poate cel mai nonconformist jurnalist român, TRU, aşa cum îi este cunoscută semnătura, a fost prezent acum 12 ani la Timişoara, pentru a-şi lansa prima carte, “Manifestul fotbalist”. Nu am ratat ocazia unei lungi discuţii cu ziaristul care tocmai fusese obligat, pe considerente politice, să nu mai lucreze la BBC… Interviul a apărut în numărul din februarie 2004 al revistei ”Regele Fotbal”.
- Cum aţi început să îndrăgiţi fotbalul? Ce v-a îndemnat să scrieţi despre acest sport?
– Am început să-l îndrăgesc aşa cum o fac toţi copiii, înconjurat de găşti, la bloc. În mare, două feluri de găşti, dinamovişti şi stelişti. Eu m-am născut într-un cartier bucureştean, taică-meu era stelist convins, cu mari amintiri din perioada CCA. Eu cred că din frondă m-am făcut dinamovist şi am ţinut cu Dinamo. Care avea şi o echipă foarte bună atunci, echipa generaţiei Dinu, Dumitrache, Nunweiller, Lucescu… Nu-mi pare rău că am ţinut cu ei, că echipa era bună. Din fericire, de prin 1973-1974, am descoperit echipa cu care ţin şi astăzi, Universitatea Craiova. Sigur că astăzi Craiova nu mai e ce-a fost. A fost o revelaţie pentru mine, deoarece am văzut prima dată că se poate face fotbal extraordinar în afara centrelor de putere. Nu ştiam eu multe lucruri pe atunci, dar îmi dădeam seama că nu e nimeni cu ei, nu e nimeni în spatele lor, ci numai talentul lor. Şi asta m-a cucerit, de pe la 16 ani. Aşa a rămas şi nu cred că o s-o mai schimb, indiferent ce-o să se întâmple cu ei. Eu sper să-şi revină.
- Aţi amintit de Dinamo şi Craiova. Câte o întrebare despre fiecare. Ce înseamnă Dinamo în limba română? Cum explicaţi dv. faptul că acest nume dăinuie şi azi, la atâţia ani după ce comunismul a căzut?
– Răspunsul este că Dinamo a rămas în picioare exact în măsura în care multe dintre instituţiile şi oamenii care conduceau instituţii înainte de ‘89 au rămas şi ei pe loc. Iar remanenţa acestui nume mărturiseşte o nostalgie, declarată public, iată, după vremurile de atunci. Dinamo rămâne o echipă departamentală, îşi păstrează numele asociat cu atâtea lucruri rele, din păcate. Şi cu fotbal bun, dar cu atâtea abuzuri, mai ales în anii ‘80, iar patronii lor, dacă pot fi numiţi patroni, nu s-au putut despărţi de numele ăsta. Numele ăsta, se vede treaba, e prea important pentru ei. Nu e un nume bun. Numele a fost compromis, cred eu, pentru orice om care vrea un fotbal bun şi cinstit, cum ziceam, în anii ‘80. Asta înseamnă Dinamo.
“Craiova a fost cea mai mare echipă de fotbal românească”
- Despre Craiova… Cum aţi trăit ceea ce s-a întâmplat acolo începând cu implicarea lui George Constantin Păunescu, apoi Neţoiu, acum Dinel, comunist declarat?
– A fost o enormă decepţie, care a ajuns, acum, cu Dinel Staicu, o farsă. Nu pot să iau în serios nici o clipă actuala conducere a Univeristăţii. Un om care vine din miliţie şi are ca proiect principal crearea muzeului “epocii de aur” n-are ce căuta la o echipă care se numeşte Universitatea şi care, în plus, a fost cea mai mare echipă de fotbal românească pe care eu am văzut-o. Au existat acolo oameni cărora le port o amintire foarte exactă tocmai datorită personalităţii şi capacităţii lor. Nu ştiu ce vor spune craiovenii, dar eu m-am simţit întotdeauna bine în compania lui Corneliu Stroie, de exemplu. S-a ales praful, pe scurt. Din fericire pentru Craiova, slăbiciunea ei de astăzi nu poate fi, cred eu, o slăbiciune de durată, pentru că Universitatea Craiova este sprijinită de un bazin de producţie de talente extraordinar, aproape fără precedent în România. Toată zona continuă să producă fotbalişti şi până la urmă lucrurile îşi vor reveni. Nu singure, dar nu pot să cred că un asemenea bazin de talente va rămâne pradă unor oameni care nu au nimic de-a face cu fotbalul şi care încearcă de fapt să facă bani, să facă afaceri, şi niciodată afaceri curate.
- Când aţi scris primul articol despre fotbal, dacă vă mai amintiţi?
– Da, îmi aduc aminte… Era un fel de notiţă, să zicem o jumătate sau un sfert de articol, publicat într-un program de meci al Sportului Studenţesc. Era un program foarte frumos pe care-l scotea Valentin Albulescu, un om care a scos apoi revistele “Fotbal” şi “Fotbal plus”, un om urmărit întotdeauna de neşansă financiară, un om care s-a luptat tot timpul să scoată publicaţii bune şi uneori a reuşit. Ăsta a fost începutul. Am scris pe urmă în programele de meci ale Sportului Studenţesc, apoi, la “Viaţa studenţească”, mi s-a oferit şansa să scriu fotbal. La început notiţe, mici şarje, mici mostre de stil mai degrabă, pentru că acolo erau foarte mulţi oameni de talent. Am nimerit în redacţie alături de Cornel Nistorescu, de regretatul Radu G. Ţeposu, Ioan T. Morar era acolo, Ioan Buduca, Sorin Roşca Stănescu. Oamenii ăştia agreau stilul, încercau să facă, pe cât se putea, o altfel de presă decât presa cenuşie care domina scrisul atunci. Încet-încet, m-au acceptat, am ajuns să am o rubrică… Am luat un fel de pseudonim care cred că l-am inventat în grup, pornind de la iniţialele numelor mele, T.R.U.. Articolele au început să fie din ce în ce mai consistente, răspunsul public a fost şi el din ce în ce mai consistent, şi până la urmă s-a creat, aşa, un fel de caz, ca în joacă. Până când am început să scriu cu furie, cu indignare şi cu ironie despre noua putere care îşi făcuse apariţia în fotbalul românesc, echipele-satelit ale Ministerului de Interne şi ale Ministerului Apărării. Bineînţeles că vedetele erau Flacăra Moreni, Viitorul Scorniceşti, ulterior FC Olt, şi Victoria Bucureşti. Lucrul ăsta nu era permis în presa română de atunci, a izbucnit un scandal după o serie de articole, în special la adresa Moreniului…
- În special după acel celebru “Morenaşterea fotbalului românesc”.
– Am fost târât prin tot felul de şedinţe, atenţionat, certat, ameninţat…
- Acel articol a apărut pe piaţă?
– Da, şi de aici scandalul. Articolul a scăpat, dintr-o neglijenţă, nu şi-au dat seama, cred că nu au înţeles bine titlul. Au apărut presiuni, am fost ameninţat că voi fi retrogradat, redactorul-şef al revistei s-a trezit cu permisul de conducere suspendat; oprit aşa, din senin, pe stradă, i s-a inventat un delict, ceva. Mie mi-a fost suspendat dreptul de semnătură pe şase luni. Puteam să scriu orice, dar nu cu numele ăla. Aşa a culminat scandalul. În ‘88 am profitat de o ocazie extraordinară, în mare parte apărută datorită neatenţiei şi incompetenţei celor care ne supravegheau. Am reuşit să mă strecor într-o delegaţie care pleca la un meci al echipei olimpice de fotbal, în RFG, la Dortmund, şi acolo am rămas.
“Am plecat datorită neglijenţei Securităţii”
- E ciudat. Cum aţi reuşit să obţineţi aprobarea să plecaţi acolo?
– Am reuşit, după cum ziceam, printr-o serie de gafe şi neglijenţe ale Securităţii, care, am aflat ulterior, nu a reuşit să se coordoneze. Ofiţerul care ne supraveghea nu a raportat la timp sau în detaliu suficient cazul meu, verificarea pe care trebuia să o facă asupra mea şi, probabil şi dintr-un soi de indolenţă, a lăsat lucrurile să curgă. Al doilea lucru e că, la secţia de presă, tot din câte am aflat, s-a considerat că dacă nu m-ar fi lăsat să mă duc, într-un fel se agrava scandalul, se crea impresia că se aflau în dispută cu mine şi că mă pedepseau. Probabil au încercat să facă o figură de oameni îngăduitori şi mi-au dat drumul.
- Ştiaţi dinainte că veţi rămâne?
– Da, am ştiut de la bun început, din momentul în care am insistat să mă duc la meciul ăsta. Eu nu ţineam să mă duc la meci, dar l-am folosit ca pe un prilej de a ieşi din ţară şi de a rămâne în străinătate.
- Familia ştia?
– Familia nu ştia nimic.
- Cine a mai ştiut, în afară de dv.?
– Au ştiut doi prieteni şi atât. Familia a aflat o zi mai târziu, când i-am sunat din Germania şi le-am zis că nu mă mai întorc. Asta a fost plecarea mea.
- Familia dv. a avut probleme când aţi plecat?
– Păi, am fost condamnat la cinci ani de închisoare pentru trădare şi alor mei li s-a trimis o amendă penală pe care trebuiau să o plătească, era o sumă mare pe vremea aceea, vreo 5.000 şi ceva de lei. Însemna de vreo trei ori pensia lor, dar au fost nevoiţi să plătească. Pe urmă au primit tot felul de vizite, de la organizaţia de partid, de la Securitate. Au început să-i “prelucreze”, să le spună că de fapt ar fi bine să mă cheme înapoi, că dacă mă întorc nimeni nu o să aibă nimic cu mine, că, de fapt, autorităţile germane mă vor trimite la muncă forţată. În sfârşit, nişte bazaconii extraordinare. Prin urmare, le-au făcut multe mizerii şi ai mei au fost un pic speriaţi. Până la urmă, şi-au dat seama că lucrurile nu sunt aşa cum le zugrăveau vizitatorii lor.
– Aţi ajuns în Germania. Ce s-a întâmplat apoi?
– Am stat un an şi jumătate acolo. După vreo şase luni am început să colaborez destul de intens cu Europa Liberă şi cu BBC-ul. După încă vreo şase luni am primit ofertă de angajare, culmea, de la ambele posturi.
– De ce aţi ales Anglia?
– Pentru că făcusem engleză în România, vorbeam bine, nu şi germana. În plus, aveam aşa, un fel de cult, pentru BBC, eram foarte atras de ideea de a putea lucra acolo şi am decis fără ezitare. Nu pentru că aş fi avut ceva împotriva Europei Libere, am avut o relaţie excelentă.
– BBC… Practic legătura dv. cu sportul, în tot acest timp, lăsând la o parte articolele pe care le trimiteaţi în ţară, care a fost? Mergeaţi la meciuri în Anglia? Urmăreaţi fotbalul românesc?
– Da, urmăream fotbalul românesc din afară. Nu era uşor la început, când n-aveam Internet. Cu fotbalul englez aveam o relaţie intensă, dar nu aveam timp să mă gândesc la meciuri fiindcă lucram mult la BBC, în general cam 10 ore pe zi, şi a trecut mult timp până m-am dus la un meci de fotbal. Ţin minte, în orice caz, un meci excelent pe Wembley, Anglia – România 1-1, în ‘94. Am avut plăcerea să fiu în tribună la un meci pe care lumea îl ţine cu siguranţă mai bine minte, Ţara Galilor – România, cu un an înainte. Am fost la Cardiff, la masa presei, am fost cu ei în vestiar, apoi în autocar, cu ai noştri.
“Hagi este povestea unei mari nerealizări”
- Semnătura dv. a devenit practic sinonim în presa sportivă cu aciditatea, cu atacul la beregata idolilor…
– Ce am eu cu idolii? Nu am nimic. Pe unii îi iubesc, pe alţii… nu-i iubesc. Nu spun că îi detest… Dacă e vorba de idoli, idolii nu cred că pot fi demolaţi. Şi ideea, de exemplu, că eu aş fi demolatorul lui Hagi, e greşită. Eu îl consider pe Hagi un mare jucător, dar consider că opinia, imaginea noastră despre Hagi este greşită. Noi nu vedem că, de fapt, Hagi este şi povestea unei mari nerealizări. A fost un mare fotbalist, unul de clasă mondială, dar care a reuşit o carieră, aş spune, modestă în raport cu talentul său. În definitiv, a jucat pasager la Real şi la Barcelona, a jucat în Serie B, la Brescia, şi a încheiat la Galatasaray, care sigur că e o echipă onorabilă, a câştigat Cupa UEFA, dar nu acolo era locul lui Hagi, nu acolo trebuia să culmineze. În al doilea rând, în calitate de model, nu cred că a fost un model bun pentru milioanele de tineri care se uitau la el. Nu vorbesc de fotbal, acolo Hagi era aproape impecabil. Vorbesc de defectele lui foarte vizibile. De om de echipă, de incapacitatea lui de a sesiza momentele dificile în care echipa avea nevoie de el. Hagi a fost omul care în momentele critice a clacat, de obicei, fie în violenţă, fie în iritare, fie că şi-a părăsit practic echipa. De asta nu cred că a fost un model bun, astea sunt lucrurile care m-au făcut să spun, în termeni poate virulenţi, că nu trebuie să vedem în Hagi perfecţiunea, aşa cum deseori a făcut-o presa românească şi adoratorii săi din tribună.
“Mircea Sandu se află la vârful corupţiei din fotbalul românesc”
- Credeţi că aceste carenţe ale lui Hagi stau şi la baza eşecului său la debutul carierei de antrenor?
– E posibil să fie aşa. Eu nu cred că există o regulă care spune că marii jucători, din clasa unică din care face parte şi Hagi, vor deveni şi antrenori. Dimpotrivă, exemplele sunt rare. Cunosc cazuri de jucători modeşti sau obscuri care au ajuns mari antrenori, primul exemplu care îmi vine în minte este Arsene Wenger, la Arsenal. Geniile fotbalistice nu devin antrenori. Pe Maradona nu mi-l închipui nici o clipă antrenor. Johan Cruyff da, a fost un antrenor mare, şi Beckenbauer la fel, dar e interesant că ei au şi părăsit antrenoratul destul de repede, din cauza faptului că ceva i-a împiedicat să fie dirijori şi i-a menţinut, până la urmă, în postura de solişti. Cazul lui Cruyff este foarte ilustrativ, un om care cred că a atins apogeul în ceea ce priveşte capacitatea de a judeca şi a înţelege fotbalul, dar care nu cred că are capacitatea de a se face înţeles în vestiar. Ruptura sa de Barcelona este, dacă se poate spune aşa, ruptura unui intelectual al fotbalului cu o echipă care aşteaptă altceva în vestiar. Aşa că nu am ce să-i reproşez lui Hagi. Să nu uităm în ce mediu a crescut, de unde putea să înveţe lecţia care să-l fi făcut apoi mare antrenor? Din blaturile şi meciurile trântite la Sportul Studenţesc, o echipă care devenise specialistă în materie la mijlocul anilor ‘80? Din apropierea de oameni ca Mircea Sandu, pe care îl vedem astăzi undeva la vârful corupţiei din fotbalul românesc? Nu cred că asta putea să-l ajute, să-l educe prea mult pe Hagi şi să facă din el un om de caracter şi un om de comunicare, cum sunt antrenorii foarte buni,
- Vorbeaţi despre Mircea Sandu… Pe cine vedeţi în fruntea fotbalului românesc?
– Eu ştiu? Cunosc câţiva oameni mult mai bine pregătiţi, mai oneşti, mai potriviţi pentru posturi de conducere. Mă gândesc, pentru postul de antrenor al naţionalei, la antrenori ca Mircea Lucescu şi Ladislau Bölöni, dar acestea sunt lucruri evidente. Nu m-aş feri, de pildă, să fac din ei, sau să le propun să devină oameni de construcţie a unui sistem fotbalistic din poziţia de preşedinţi sau consilieri ai federaţiei sau din postura, de ce nu, de şefi ai unei Ligi. Cert e că oamenii pe care îi avem acum în fruntea principalelor instituţii ale fotbalului românesc sunt nişte dezastre. Sandu, Dragomir, Becali sunt nume care vorbesc de la sine, aşa cum vorbeşte de la sine şi prăbuşirea fotbalului românesc după vârful atins în ‘94, care însă nu este opera lor directă. Este trambulina care le-a permis să se aşeze foarte bine în funcţii, să-şi rotunjească veniturile şi să împrumute ceva din performanţa sportivilor. Meritul lor e nul.
- Cum vedeţi viitorul fotbalului românesc, pe termen scurt?
– Pe termen scurt, foarte rău. Pentru că fotbalul românesc se află în situaţia economiilor inferioare, care se bazează pe export de materii prime şi exploatarea iraţională a bazei de jucători. Exportăm prea mulţi jucători tineri, neformaţi, la preţuri mici, la cluburi mici, în folosul aproape exclusiv al procuratorilor. Cu asta nu se poate face o bază de jucători serioasă. Pe urmă, nu există investiţii, aproape nimic din veniturile mari obţinute din 10-15 ani de export de jucători n-a fost reinvestit în fotbal. Am exportat vagoane de jucători şi avem cele mai proaste gazoane. Am vândut tot ce avem şi am ajuns ca Dinamo şi Steaua să vândă, acum, juniori sau fotbalişti la juma’ de preţ, şi n-avem centre de antrenament, nu avem centre de pregătire a antrenorilor. Cred însă că aici e şi vina instituţiilor care se află în afara fotbalului, dar pot impune schimbări în fotbal. Mă gândesc, de pildă, chiar la ministerele care controlează echipe. Mă gândesc la guvernul care ştie să se bage în toate şi să hotărască ce vrea, dar nu se atinge de fotbal. La partidul de guvernământ, care a umplut cluburile cu membri în consiliile de administraţie sau de oameni care influenţează, făţiş sau nu. Nimeni nu-şi pune problema de sistem. Ce facem cu fotbalul românesc, cum facem să-l urnim, cum facem să-i dăm o şansă? Ei, pe nimeni nu interesează lucrul acesta, şi atunci fotbalul se duce de râpă. Un alt exemplu care mi se pare destul de sugestiv, Ion Ţiriac. Un om care a venit din afara ţării, după ce a dovedit că e în stare să fie un mare om de afaceri şi un mare manager, vine în România, face afaceri bune, preia Comitetul Olimpic Român, dar de aici încolo nu se mai întâmplă nimic. Nimic nou şi decisiv în mişcarea olimpică. Nici un efort de a finanţa sau de a obţine finanţare pentru pregătirea antrenorilor, pentru crearea unei noi generaţii de oameni de sport care să aibă o şansă la o medalie. De asta spun că, pe termen scurt, viitorul fotbalului românesc e trist. Nu cred că avem vreo şansă reală de calificare, sau de luptă pentru calificare, în preliminariile CM de fotbal. Şi nu mă gândesc la Olanda şi Cehia, exemplele clare, ci mă gândesc la Finlanda, o echipă foarte solidă, cu care cred că vom împărţi punctele, şi nu sunt sigur că le vom împărţi într-o proporţie favorabilă nouă.
“Marile cluburi tind să înlocuiască echipele naţionale”
- Cum vedeţi această globalizare, această “bosmanizare” a fotbalului? Ce viitor credeţi că mai au echipele naţionale în aceste condiţii?
– Viitorul echipelor naţionale este destul de incert, dat fiind că avem deja mult mai multe echipe naţionale decât naţiuni. Mă refer în primul rând la marile cluburi din Spania, din Anglia, din Italia, chiar din Franţa, care sunt, în momentul acesta, selecţionate multinaţionale. Care nu mai sunt exact un club, dar tind să înlocuiască, din multe puncte de vedere, echipele naţionale. De altfel, ele încep să aibă prioritate faţă de echipele naţionale. Jucătorii aleg, în genere, clubul şi apoi se gândesc la naţională. Antrenorii ajung să intre în conflict cu echipa naţională în încercarea de a-şi promova şi proteja jucătorii şi interesele de club. În condiţiile astea, echipele naţionale vor avea ceva probleme în viitor şi mă aştept ca peste un timp, nu prea îndepărtat, să vedem turnee internaţionale, dar nu între naţiuni, ci între echipe care vor purta alt nume şi vor fi compuse din jucătorii mai multor naţiuni. Eu detest lucrul ăsta. Cred că fotbalul echipelor naţionale este esenţial pentru supravieţuirea fotbalului. Nu pot să-mi imaginez fotbalul între nişte echipe selecţionate aleatoriu, adus împreună de banii cine ştie căror agenţi sau firme şi care joacă la infinit un meci în care nu ştiu cine o să se recunoască. Aderenţa între publicul naţional şi echipa naţională e un lucru unic în fotbal. Şi nu fac aici fraze patriotice. Cred că oricât de mari ar fi rivalităţile interne într-o ţară, momentele în care joacă echipa naţională sunt cu totul extraordinare. Iar meciurile dintre echipe naţionale sunt, orice am zice noi, cele mai aşteptate. Nu cred că putem compara o finală de Liga Campionilor cu un Campionat Mondial. Un alt lucru interesant mi se pare faptul că cel mai bun fotbal pe care l-am văzut în ultimii 10-20 ani este fotbalul jucat la Euro 2000, competiţie de echipe naţionale. Am văzut destule meciuri proaste în Liga Campionilor sau în Cupa UEFA. Oricât de proaste ar fi fost meciurile de echipe naţionale în calificări, la Europene sau la Mondiale, n-am văzut meci neinteresant, tocmai pentru că era între echipe naţionale.
- Cine v-a “lucrat” la BBC?
– Nu pot să spun asta, pentru că sunt sub contract până în 31 martie, şi am prevederi contractuale care mă împiedică să intru în detalii. După 31 martie, putem discuta fără nici o problemă.
- Ce veţi face după aceea?
– O să continuu să scriu, mai mult, în România, voi avea mai mult timp liber. O să încerc să mă descurc pe două direcţii: în presa de limbă engleză şi în mediile universitare din Anglia. Şi voi veni mai des în România.
sursa foto: Wikipedia
