Foto: Angelo Niculescu în 1970 (sursa: Wikipedia)
La 20 iunie 2015 s-a stins din viață antrenorul care a readus România, în premieră după Al Doilea Război Mondial, la turneele finale. În 1970, după 32 de ani de pauză, naționala ”tricoloră” se califica pentru Mexico, dintr-o grupă preliminară cu Portugalia lui Eusebio, bronzul ediției precedente. Și se califica o singură echipă, nu două sau trei, ca azi!
Angelo Niculescu, ”Profesorul”, a fost cel care a scos fotbalul nostru din mediocritatea postbelică ce-l cuprinsese parcă pentru eternitate. Deși beneficia permanent de valori, unele cu adevărat excepționale, România nu reușea să facă pasul decisiv spre turneele finale. E drept, se calificau puține echipe pe atunci, vreo 10 europene la Mondial și doar 4 la Euro, dar Bulgaria, vecina noastră, cu nimic superioară nouă, a fost prezentă mereu la CM între 1962-1974.
Angelo și-a dat seama că fotbalul românesc are nevoie de un stil propriu de joc, care să pună în valoare calitățile native ale fotbalistului român. Pentru un stil propriu pentru care militase și legendarul Virgil Economu, fost antrenor al naționalei și mare teoretician al fotbalului. Angelo a construit un stil bazat pe o posesie prelungiră, cu pase nesfârșite și fără verticalizări, un stil de ”adormire” a adversarului. Temporizarea, așa a rămas în istorie acest stil. Un stil plictisitor, dar este precursorul celebrului ”tiki-taka” adus la rang de lege de Guardiola la Barcelona lui Messi, la granița anilor 2010.
Ne-am dus în Mexic ’70 pentru cea mai frumoasă expediție – exceptând romantismul Montevideo ’30 și ulteriorul World Cup ’94 al ”Generației de aur” – din istoria fotbalului românesc. În ”groapa cu lei” de la Guadalajara, ”tricolorii” au dat peste Anglia, campioana mondială ”la zi”, Brazilia lui Pele, care va cuceri atunci al treilea său titlu, echipă considerată cea mai mare din istoria fotbalului planetar, și Cehoslovacia fostă vicecampioană mondială cu opt ani în urmă. Și am ieșit cu fruntea sus. După un 0-1 timid cu Albionul, ne-am scuturat de trac, i-am bătut pe slavi și ne-am luat la trântă ofensivă cu Pele și Jairzinho.
Am visat apoi mai mult. În preliminariile ce au urmat, pentru Euro ’72, am câștigat grupa cu aceeași Cehoslovacie și am dat celebrul baraj cu ungurii, la Belgrad, pentru semifinale. Visul se termină, Niculescu e îndepărtat și fotbalul nostru recade în mediocritate.
Peste vreo 10 ani, Mircea Lucescu, elevul favorit al lui Angelo și căpitanul de la Guadalajara, a perfecționat temporizarea mentorului său, la echipa națională și apoi la Dinamo. Nu întâmplător, urmează a doua perioadă de explozie a fotbalului românesc postbelic și antedecembrist. Perioadă în care apar la rampă uluitoarea Craiovă Maxima și fabuloasa Stea de la Sevilla.
Nea Angelo a fost un om principial și calculat, un antrenor sobru, inteligent și exigent. Atât de sobru, încât însuși Dobrin, fermecătorul ”Prinț” al Trivalei, nu a putut juca deloc la Mexic ’70.
Avea, nea Angelo, 93 de ani.
