Foto: Maradona cu trofeul CM 1986 (sursa: worldcupbrazil.net)
Articol apărut în nr. 8 (iunie 2014) al revistei ”Ripensia Sport Magazin”
Povestea Mondialelor de fotbal este povestea copilăriei noastre. Am crescut citind fabuloasele cărți scrise de Ioan Chirilă despre turneele Cupei Mondiale.
Am aflat, astfel, despre incredibila aventură la capătul lumii, pe ”Conte Verde”, a naționalei noastre. Despre Mondialul fascist din ’34. Despre legenda lui “învingeți ori muriți” din ’38. Despre drama de pe Maracana. Despre fantastica ratare a marii echipe maghiare, la Berna, după ce a condus cu 2-0 în minutul 8 și după ce-i bătuse pe nemți, în grupe, cu 8-3! Despre apariția la rampă a celui care va fi cel mai mare jucător al tuturor timpurilor, Pele: în ’58 n-avea nici 18 ani. Despre Mondialul presărat de durități din ’62, anunțând epoca de aur a catenaccio-ului. Despre golul, care nici azi nu se știe dacă a fost valabil, din finala de pe Wembley ’66. Despre Dembroschi și absența lui Dobrin din ”Grupa morții” de la Guadalajara. Despre încleștarea zeilor Cruyff și Beckenbauer de pe Olympiastadion. Pe Mario Kempes și pletele sale în vânt, cu miile de papelitos de pe El Monumental, mi-l amintesc deja de la televizor.
Apoi am urmărit, meci cu meci, minut cu minut, turneele care-au urmat. Espana ’82, cu Paolo Rossi demolând cea mai frumoasă echipă pe care eu am văzut-o vreodată, Brazilia lui Zico, Falcao, Socrates, Junior și Cerezo. Mexic ’86, cu Maradona stelar, așa cum Messi nu va fi vreodată, ducând de unul singur Argentina spre titlu. Italia ’90, cu serile de vară învăluite de iluzia libertății și muzica Giannei Nannini. USA ’94, cu visul ”Generației de aur” a lui Hagi și Gică Popescu.
Apoi, Mondialele parcă n-au mai avut farmec. Globalizarea, unipolarizarea lumii, corectitudinea politică, naturalizările de jucători și ridicarea interdicției de a-și schimba naționala, ”Legea Bosman”, televiziunile, marketingul, internetul, forumurile și rețele sociale, supradimensionarea competițiilor, modul de viață al copiilor și tinerilor și, mai ales, banii, tot mai mulți și tot mai degeaba, aproape că au distrus fotbalul.
Vedete de carton, meciuri multe și proaste, naționale pline de brazilieni și africani naturalizați, spectatori aliniați ca la apelul de seară, turnee copy-paste, un fotbal cu aditivi, E-uri și înlocuitori, iată ce ne-a rezervat, de prin ’98 încoace, povestea Mondialelor.
Povestea evoluției lor este povestea evoluției noastre. Spre Omul Nou, fără religie, fără patrie, fără familie, fără opinie, fără inhibiții, fără prejudecăți. Intrăm în zodia New Age, în care naționalele de fotbal și țările vor deveni o amintire.