Foto: Naționala Italiei la Euro 2000 (sursa: calcioedintornistoriainfinita.blogspot.com)
Articol scris după meciul din 7 octombrie 2000, din preliminariile CM 2002
A fost cea mai tristă noapte din ultimii şase ani – de la acel 1-4 cu Elveţia, la World Cup – a fotbalului românesc. De aici încolo, fără Hagi şi Gică Popescu, este clar că nimic nu va mai fi la fel.
Meciul de pe San Siro din Milano era cel mai greu pe care naţionala noastră urma să îl susţină în aceste preliminarii. Şi tocmai pentru acest joc, selecţionerul Bölöni s-a confruntat cu o conjunctură total nefavorabilă. În primul rând, şocul retragerii celor doi “granzi” încă nu a fost absorbit. În al doilea, lipsea şi Adrian Ilie, nerefăcut. În sfârşit, în al treilea, dar nu în ultimul rând, băieţii erau marcaţi de moartea fulgerătoare a fostului lor coleg din lotul de Euro, Hâldan. Dar aceasta din urmă nu poate fi o scuză, atâta timp cât, la fel de bulversaţi, componenţii reprezentativei de tineret au reuşit un 1-1 pe teren italian.
Bölöni a recurs la un 3-5-2, cu Stelea în poartă, Belodedici libero, Filipescu şi Chivu la marcaj, D. Petrescu şi Roşu jucători de bandă, Gâlcă şi Lupescu la acoperire, D. Munteanu în spatele vârfurilor Ganea şi V. Moldovan. Aşadar, câteva mari surprize: titularizarea lui Lupescu şi Roşu (rezervă la club!), trecerea lui Chivu în rol de stoper, sacrificarea lui Contra şi Ciobotariu.
De cealaltă parte, Trapattoni a ales, de asemenea, un 3-5-2. Toldo portar, o linie defensivă Cannavaro – Nesta – Maldini (aflat la al 113-lea său meci în “squadra”, record absolut pentru fotbalul peninsular), di Livio şi debutantul Coco pe flancuri, Albertini şi Fiore la închidere, Totti coordonator, F. Inzaghi şi Delvecchio în atac. Starul del Piero, într-o criză de formă ce tinde să devină eternă, nu şi-a găsit loc decât pe banca de rezerve.
În tribunele stadionului împărţit de Inter şi Milan, 55.000 spectatori, dintre care 3.000 români!
După cum a început partida, cu o imensă ocazie irosită de Totti, ne-am zis că nu ne aşteaptă nimic bun. Dar băieţii din Carpaţi au reuşit rapid să echilibreze jocul, printr-o agresivitate de care până acum nu îi credeam în stare. Filipescu şi Chivu s-au lipit de cele două vârfuri adverse, iar Gâlcă l-a luat în primire pe Totti.
Din nefericire, a venit min. 12. După un carambol pe partea stângă a atacului italian, mingea ajunge în careul nostru. Fundaşii “tricolori” se îmbulzesc spre balon, ratează intercepţia, pasă inteligentă spre Inzaghi, cel care a marcat şi în sfertul de la Europene, şi “vulpoiul” juventist, complet liber (!) la marginea careului mic, nu iartă. 1-0 şi începuse să ne fie frică.
Cerul ni se prăbuşeşte în cap doar cinci minute mai târziu. Pasă “luminoasă” spre Delvecchio, preluare pe piept şi şut necruţător pe lângă un Belodedici visător. Eurogol, 2-0, iar de aici încolo numai Dumnezeu ne mai putea ajuta.
Încercând să îşi revină din şoc, elevii lui Bölöni au ieşit mai mult în jumătatea gazdelor, dar ocaziile de gol au lipsit aproape cu desăvârşire. Şi, când e să se aleagă praful, se alege. Cu patru minute înainte de finalul acestei reprize blestemate, “morişca” rapizilor atacanţi italieni ne mai pune o dată la podea. Pasă spre Totti (şi el ne marcase la Euro) şi gol fără probleme, printre picioarele lui Stelea: 3-0.
Cei mai mulţi dintre noi trăiam o noapte de coşmar. Amintirea niciodată de neşters a legendarului 1-7 de la Zürich, din 1967, revenea obsedant. O nouă catastrofă îşi arăta, ameninţător, colţii. Nu ne mai rugam decât să se termine.
Repriza secundă nu a avut istoric. Intuind, dar de ce atât de târziu?, că Petrescu nu este decât o epavă a jucătorului de odinioară, Bölöni a recurs la Contra. Ulterior i-a aruncat în luptă şi pe Mutu, cel care acum câteva luni evolua la club chiar pe San Siro, şi, nevoit de accidentarea lui D. Munteanu, pe C. Munteanu. Ai noştri au încercat măcar un gol de onoare, dar nu le-a ieşit nimic. Italienii, adevăraţi gentlemani, nu au mai forţat deloc.
“Călcâiul lui Achile” a fost apărarea. Spre deosebire de anii trecuţi, când forţa naţionalei române consta tocmai în soliditatea defensivei, acum este clar că problemele trebuie rezolvate, în primul rând, aici. Cei trei fundaşi centrali, toţi foarte lenţi (mai puţin, totuşi, Chivu), au fost cu uşurință depăşiţi de vitalitatea tridentului ofensiv italian. La mijloc s-a mai încercat ceva, iar în atac singurul care a luptat a fost Ganea.
A fost un dezastru, iar Bölöni este principalul vinovat. Pentru că a folosit o formulă destul de fantezistă şi pentru că, întotdeauna când ceva nu merge, antrenorul este primul vinovat. Dar Bölöni este abia la începutul carierei sale de selecţioner şi are timp să se revanşeze.
De acum, este cert că Italia, net superioară, nu va avea rival la locul 1. Pentru a i-l sufla, România va trebui, probabil, să învingă tot. Inclusiv, în următorul meci, în primăvara anului viitor, Italia la Bucureşti. Greu de crezut. Ne este însă teamă şi pentru locul 2. După cum a jucat Ungaria contra Italiei şi chiar după succesul la scor reuşit de Georgia în Lituania, adică în faţa unei echipe cu care noi ne-am chinuit ca muribunzii, viitorul pare tot mai trist şi negru.
Am ajuns şi aici. “Generaţia de aur” a ieşit din scenă şi fotbalul românesc nu mai poate conta nici pe echipa naţională. Pentru asta, vinovaţii se cunosc bine.
