Născut pe 27 martie 1921, Moacir Barbosa Nascimento a fost considerat unul dintre cei mai buni portari din lume în anii ’40 și ’50. Era celebru pentru faptul că nu purta mănuși, spunând că vrea să simtă mingea în mâini, și a câștigat numeroase trofee cu clubul la care a evoluat cel mai mult, Vasco da Gama, inclusiv Campeonato Sul-Americano de Campeoes, competiție precursoare a Cupei Libertadores, în 1948.
Însă, din nefericire pentru el, Barbosa avea să rămână în memoria colectivă drept ”omul care a făcut o națiune să plângă”, după ultimul meci al Campionatului Mondial din 1950. Sistemul a fost diferit pentru acel turneu, iar în ultima partidă a competiției din Brazilia, țara gazdă, mare favorită, avea nevoie de un egal pentru a deveni pentru prima oară campioană mondială. Cu 200.000 de brazilieni entuziasmați pe Maracana, ”Selecao” a condus la pauză cu 1-0, însă Uruguay a revenit neașteptat în repriza secundă și a câștigat cu 2-1, iar Jules Rimet avea să declare că ”liniștea era de-a dreptul morbidă, aproape insuportabilă”.
Golul decisiv a fost marcat de uruguayeni în minutul 79, când Alcides Ghiggia a pătruns pe partea dreaptă, l-a driblat pe Bigode și, văzându-l pe Barbosa ieșit de pe linia porții în așteptarea unei centrări, a șutat necruțător la colțul scurt. Portarul brazilian a fost considerat vinovat pentru acel gol și, implict, pentru ratarea titlului mondial, lucru care avea să-l urmărească toată viața. A fost primul portar de culoare cu o carieră mai lungă în ”Selecao”, însă mulți sunt de părere că faptul că era negru a contribuit la valul de antipatie ce a urmat.
Barbosa nu avea să mai joace niciodată în naționala Braziliei. Imediat după acel turneu, oamenii îl scuipau pe stradă, îl înjurau, iar această atmosferă avea să dureze pentru încă 50 de ani, până la moartea lui Barbosa, în anul 2000. După ce și-a încheiat cariera de jucător, nimeni nu dorea să-l angajeze ca antrenor. A vrut să meargă la un antrenament al naționalei Braziliei, înainte de CM 1994, pentru a le ura succes jucătorilor, însă n-a fost lăsat să intre, fiind considerat o piază-rea. Președintele federației braziliene i-a interzis să comenteze un meci al naționalei la televizor, de teama ghinionului.
În 1963, Barbosa a primit barele de lemn ale porții de pe Maracana, după ce acestea au fost înlocuite. Le-a dat foc, invitându-și puținii prieteni care-i mai erau alături la un grătar. Într-un film documentar, fostul fotbalist povestea că cel mai trist moment nu a fost acela în care Ghiggia i-a dat gol ci, 20 de ani mai târziu, când se afla la cumpărături și o femeie l-a recunoscut, spunându-i băiețelului pe care îl ținea de mână: ”uite, fiule, acela e omul care a făcut Brazilia să plângă”.
Cu puțin înainte de decesul său, sărac și bolnav, Moacir Barbosa avea să spună că ”în Brazilia, pedeapsa maximă pentru orice crimă este de 30 de ani de închisoare. Eu plătesc de 50 de ani. Nu sunt vinovat, am fost 11 oameni pe teren”.
Sursa foto: eurosport.fr
