”Ce este un club de fotbal, până la urmă? Nu clădirile, nu managerii, nu oamenii plătiți să-l reprezinte. Nu contractele de televiziune, clauzele de reziliere, departamentele de marketing sau lojele conducerii. E zgomotul, pasiunea, sentimentul de apartenență, mândria față de orașul tău. E băiețelul acela care se poticnește urcând scările stadionului pentru prima oară, strângând mâna tatălui său, privind uluit la suprafața verde din fața sa și, fără să se poată împotrivi, se îndrăgostește”
Sir Bobby Robson, ”Newcastle – My kind of toon”
Bobby Robson a fost un om care a dat totul fotbalului, iar fotbalul… poate nu a răspuns chiar în aceeași măsură. Născut pe 18 februarie 1933, Robson a început să joace fotbal, ca junior, pentru Langley Park, o mică localitate unde se mutase familia din cauza locului de muncă al tatălui, Phillip, care era miner. Amator de fotbal, bătrânul Robson își ducea băiatul la meciurile lui Newcastle, adevărate excursii, pentru că St. James’ Park era la aproape 30 de kilometri de casă. Sir Bobby Robson avea să rămână legat de ”Magpies” pentru toată viața.
A început să joace pentru Langley Park la 11 ani, iar la 15 ani evolua pentru echipa U18. La acea vârstă s-a lăsat de școală pentru a munci ca electrician ucenic în industria mineritului, iar fotbalul îl juca cât de des putea. În 1950, antrenorul lui Fulham, Bill Dodgin, a venit acasă la familia Robson pentru a-i oferi tânărului Bobby un contract de profesionist. Deși mai avea pe masă o ofertă de la Middlesbrough, mai aproape de casă, Bobby Robson a ales să meargă la Fulham, și s-a mutat la Londra. Inclusiv Newcastle, echipa lui de suflet, s-a arătat interesată, însă fotbalistul avea să spună că „Newcastle nu a făcut vreun efort notabil pentru a-mi obține semnătura”. În plus, la Fulham avea și o șansă mai mare, la 17 ani, să-și facă loc în prima echipă. Deși avea un contract de fotbalist profesionist, tatăl său a insistat să nu renunțe la meseria de electrician. Astfel, tânărul Bobby lucra în timpul zilei, iar de trei ori pe săptămână, seara, se antrena la Fulham. A renunțat, însă, în scurt timp, pentru a se concentra doar pe fotbal.
A debutat în prima ligă engleză înainte să împlinească 17 ani, în 1950, și a jucat la Fulham, în prima și a doua ligă, până în 1956, când s-a transferat la West Bromwich Albion, care a plătit pentru el 25.000 de lire sterline, o sumă record pentru club, la acea vreme. Șase ani a jucat pentru WBA, după care, în 1962, a revenit la Fulham.
În echipa națională a „intrat” înaintea CM 1958, unde a făcut parte din lot, însă acolo Anglia a avut o evoluție dezamăgitoare, părăsind competiția din faza grupelor. Și-a cimentat, însă, locul în echipă, fiind o prezență constantă în următorii ani. A fost selecționat pentru Campionatul Mondial din 1962, a mers în Chile, iar acolo s-a accidentat într-un amical înaintea turneului. După acea vară, n-a mai jucat în tricoul Angliei, pentru care a evoluat de 20 de ori, marcând 4 goluri.
La apusul carierei de jucător, după o scurtă aventură nord-americană, Fulham i-a oferit postul de antrenor, agățând ghetele-n cui după o carieră poticnită, plină de promisiuni, dar fără realizări cu adevărat majore. Statutul de legendă a fotbalului avea să și-l definească de pe bancă, nu din teren.
A preluat frâiele la Fulham în 1968, în timpul campionatului, cu echipa ”pe butuci”, și nu a reușit să o salveze de la retrogradare. A trecut la Ipswich Town un an mai târziu, petrecându-și acolo următorii 13 ani. Primii 4 au fost mediocri, însă în următoarele nouă sezoane echipa nu a coborât niciodată mai jos de locul 6, evoluând cu regularitate în cupele europene. A terminat în două rânduri pe locul doi în prima ligă engleză, a câștigat FA Cup în 1978 și Cupa UEFA în 1981, învingându-i în finala care încă se juca în dublă manșă pe olandezii de la AZ Alkmaar. Un lucru remarcabil este faptul că, în cei 13 ani la Ipswich, a adus doar 14 jucători din afară, bazându-se în rest pe fotbaliștii crescuți de club.
Succesul cu Ipswich Town a atras atenția FA, care i-a oferit postul de antrenor al echipei naționale, post pe care l-a acceptat în 1982, deși Ipswich îi oferea un contract pe 10 ani și un salariu crescut. În 28 de meciuri jucate în preliminarii pentru Mondiale sau Europene, Robson a pierdut unul singur, chiar la începutul mandatului, cu Danemarca, iar acel meci i-a costat pe englezi calificarea la Euro 1984. Și-a impus, însă, stilul, și a făcut ca Anglia să fie din nou, cu toate sincopele, o echipă de temut. La fel ca în cariera de jucător, și privind perioada petrecută pe banca echipei naționale rămâi cu sentimentul că performanțe și mai mari au fost doar la un pas distanță.
La CM 1986, britanicii au fost eliminați în sferturile de finală de celebra „mână a lui Dumnezeu”, urmată de un gol dumnezeiesc marcat de Maradona. Apoi, deși au pierdut un singur punct în calificări, la Euro 1988 englezii s-au prezentat lamentabil, pierzând toate meciurile din faza grupelor. La următorul turneu final, însă, Anglia lui Bobby Robson a avut cea mai bună evoluție la CM, în afară de câștigarea trofeului în 1966. La CM 1990 din Italia, englezii au ajuns în semifinale, unde au fost eliminați greu de RFG, după loviturile de departajare.
După Italia ’90, Robson a părăsit naționala Albionului și a plecat în Olanda, la PSV Eindhoven. Nu s-a adaptat foarte bine, fiind surprins de modul în care jucătorii comentau deciziile antrenorului, spre deosebire de campionatul englez, însă a câștigat, totuși, două titluri naționale. Performanțele sub așteptări în cupele europene au dus, însă, la despărțirea de PSV, iar în iulie 1992 Bobby Robson a preluat Sporting Lisabona, unde îl avea ca translator pe un foarte tânăr Jose Mourinho. N-a apucat să facă mare lucru la Sporting, cu o echipă în degringoladă și un patron „excentric”, care cumpăra jucători fără a consulta antrenorul. A fost demis, din cauza neînțelegerilor cu finanțatorul, în decembrie 1993, iar FC Porto l-a angajat imediat, cu Mourinho ca antrenor secund.
Englezul a revitalizat clubul, a cărui medie de spectatori scăzuse la 10.000, și a câștigat două titluri consecutive, chiar dacă Robson a fost departe de echipă în primele luni ale celui de-al doilea sezon, din cauza problemelor de sănătate. Echipa construită de englez a fost atât de puternică, încât a mai câștigat trei titluri și după plecarea acestuia.
În timpul petrecut în Portugalia, pe lângă promovarea lui Mourinho, Bobby Robson l-a întâlnit și pe André Villas-Boas, care avea 16 ani, locuia în aceeași clădire cu antrenorul britanic, și s-a prezentat singur, impresionându-l pe tehnician. Acesta i-a dat de lucru în departamentul de scouting de la FC Porto și l-a ajutat să obțină licența C de antrenor din partea UEFA, deși tehnic vorbind vârsta (17 ani) nu i-ar fi permis acest lucru.
În vara lui 1996, vicepreședintele FC Barcelona, Joan Gaspart, l-a sunat pe Robson pentru a-i cere câteva detalii despre Luis Figo, iar conversația a dus la angajarea englezului ca antrenor al echipei catalane. Bobby Robson a semnat, cu condiția ca Mourinho să-i fie ”secund”, iar cea mai importantă decizie pe care a luat-o a fost transferul lui Ronaldo de la PSV, brazilianul marcând 49 de goluri în 47 de meciuri, în toate competițiile, în singurul sezon jucat la Barca. Spaniolii au câștigat în acel an Supercupa Spaniei, Cupa Spaniei, și Cupa Cupelor, căpitanul echipei fiind Gică Popescu. În sezonul următor, Robson a trecut în postul de manager general, Louis van Gaal devenind antrenor principal.
N-a rezistat prea mult britanicul prin birouri, astfel că în 1997 a acceptat un contract pe termen scurt cu PSV Eindhoven, însă fără prea mult succes, terminând pe locul trei în Eredivisie, după Feyenoord și Willem II. După acel sezon, Robson s-a întors în Anglia, pe un post în departamentul tehnic al federației, însă în 1999 a fost numit antrenor la Newcastle, după demisia lui Ruud Gullit. Echipa era pe ultimul loc în Premier League, iar în primul meci al lui Bobby Robson a învins cu 8-0 echipa de pe penultimul loc, Sheffield Wednesday. Newcastle a scăpat fără emoții de retrogradare, doi ani mai târziu termina sezonul pe locul 4, iar în 2003 pe locul 3. A antrenat la echipa de suflet până în 2004.
După Newcastle, Bobby Robson a rămas în fotbal, însă în ”roluri secundare”, pentru că problemele de sănătate îl afectau tot mai mult. A luptat cu diferite forme de cancer încă din 1992, suferind mai multe operații și trecând prin ședințe de chimioterapie de-a lungul anilor. În 2008, după ce a fost diagnosticat cu cancer la plămâni în fază terminală, a înființat Fundația Sir Bobby Robson, care strânge și acum bani pentru cercetare și proiecte în lupta împotriva cancerului. Până anul trecut, fundația strânsese peste 7 milioane de lire sterline.
Sir Bobby Robson a murit în 2009, pe 31 iulie.
Surse foto: thefa.com; sirbobbyrobsonfoundation.org.uk.
