La nivel global, hocheiul pe iarbă este al patrulea cel mai popular sport, după fotbal, baschet sau cricket. Veţi contraargumenta, poate, că această clasare se datorează dezvoltării sale într-o ţară-continent, precum India, însă daţi-mi voie să cred că hocheiul pe iarbă chiar îşi merită această poziţionare în top. O disciplină sportivă foarte spectaculoasă, în care tehnica trebuie să se îmbine şi să se sincronizeze cu calităţile fizice. Aceasta ar fi quintesenţa hocheiului pe iarbă, sport care, la un moment dat, în România, prinsese foarte bine. De ce urmarea nu a fost cea firească, vom vedea în rândurile de mai jos.
Apanaj al burgheziei?
Absolut întâmplător, mi-a căzut în mână o carte despre sportul românesc, editată în 1970. Volumul poartă semnătura lui E. Ghibu şi I. Todan şi tratează pe larg apariţia şi dezvoltarea fiecărei discipline sportive practicate în România, până la acel moment. În total, lucrarea numără 630 de pagini. Doriţi să ghiciţi câte sunt alocate hocheiului pe iarbă? Nu cred că veţi reuşi, aşa că vă elucidez eu, spunându-vă că… există jumătate de pagină pentru acest sport.
După câteva date referitoare la apariţia hocheiului pe iarbă în România, se consemnează laconic că hocheiul pe iarbă a fost practicat până în 1962. Nimic mai mult. Nu există nicio explicaţie referitoare la încetarea activităţilor specifice, după data precizată anterior.
”Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România”, volumul I, apărută în 2002, e un pic mai darnică şi ne completează informaţia deceniului 8 al secolului XX. Aici se spune că din 1963, până la Revoluţie, hocheiul pe iarbă nu a mai fost sprijinit de autorităţile comuniste, fiind considerat apanajul claselor burgheze. Abia după democratizarea ţării s-a reînfiinţat o federaţie de specialitate, în intervalul de timp amintit hocheiul pe iarbă având doar activităţi sporadice, neoficiale, pe lângă unele întreprinderi. Practic, hocheiul pe iarbă a continuat să existe ca apendice al unei federaţii polisportive în care erau reunite laolaltă hocheiul pe gheaţă, patinajul şi hocheiul pe iarbă. Atunci oare trebuie să ne mire lipsa de cultură a românilor în legătură cu hocheiul pe iarbă? Nicidecum. Acest sport nobil este doar o victimă colaterală a sistemului social. Rugby-ul, spre exemplu, a fost la un pas de a avea aceeaşi soartă, însă Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Petru Groza, fanatici ai balonului oval, au păstrat viu acest sport. Hocheiul pe iarbă nu a avut un asemenea promotor…
Moscova a iniţiat procesul distructiv, după care…
Este destul de clar că ”decesul” hocheiului pe iarbă românesc, în deceniul 7 al secolului XX, a survenit probabil la indicaţiile primite de la Moscova. Totuşi, consider că principalii vinovaţi nu sunt sovieticii, care şi-au refăcut în aceeaşi perioadă poziţia faţă de hochei pe iarbă.
La fel ca în Marea Britanie, primii paşi în hochei pe iarbă au fost făcuţi, în fosta URSS, de femei, în perioada 1933-1935. Existau în epoca interbelică două formaţii moscovite, care disputau meciuri regulat. Ele se numeau Dinamo şi Burevestnik. Această disciplină sportivă nu a luat însă amploare, după care a venit războiul şi totul a fost dat uitării.
După instaurarea păcii, în martie 1954, hocheiul pe iarbă renaşte în urma cooperării dintre Ambasada Indiei la Moscova şi campioana unională la hochei pe gheaţă, ŢDSA. Un factor important a fost şi asemănarea cu bandy, un sport foarte popular în fosta URSS.
Un joc superb a avut loc atunci, în 1954, în foaierul Casei Centrale a Armatei din Moscova, pe ringul de dans cu suprafaţă de lemn. În vară, în luna iulie, demonstraţiile au continuat în aer liber, pe terenuri de baschet şi tenis. Hocheiul pe iarbă a luat amploare în spaţiul sovietic de atunci, iar un an mai târziu s-a organizat primul campionat unional, cu participarea a opt echipe din Moscova, Leningrad, Arhanghelsk, Voronej, Estonia, Lituania sau Azerbaidjan.
În 1956, indienii de la Moscova aduc alte crose şi mingi, precum şi specialişti care să ordoneze jocul spectaculos, dar haotic. În acelaşi an, echipa masculină a URSS susţine o ”dublă” amicală cu Polonia, înregistrând o remiză, 1-1, şi un eşec, 0-1.
O grea lovitură o reprezintă neparticiparea la Jocurile Olimpice de la Melbourne, din 1956. Autorităţile sovietice se înfurie şi, inexplicabil, ordonă neparticiparea la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, organizat chiar la Moscova, în 1957. Sprijinul este retras, iar ”trendul” cuprinde mai multe ţări din sfera comunistă, printre care şi România.
Se revine la sentimente mai bune abia în 1967, intenţia fiind participarea la Jocurile Olimpice din 1968. Sovieticii vor fi admişi sub egidă olimpică abia în 1980, când ambele echipe, masculin şi feminin, cuceresc medaliile de bronz. Sigur, performanţa a fost înlesnită şi de boicotul ţărilor capitaliste, care au absentat, dar medaliile rămân în palmares.
În special, echipa feminină sovietică a primit suportul regizorului de film Gemma Firsov sau a Valentinei Kurbatova, figuri emblematice ale acelor timpuri. În 1981, fetele obţin bronzul mondial în Argentina, iar în 1984 iau argintul la Campionatul European. Alte două medalii de bronz sunt cucerite de ele la ediţiile continentale din 1987 şi 1991. După destrămarea Uniunii Sovietice, palmaresul este moştenit de Rusia, care continuă seria de acţiuni de popularizare a hocheiului pe iarbă. Rezultatele nu întârzie să apară. Astfel, echipa feminină devine vicecampioană europeană în anul 2000, iar juniorii sub 16 ani câştigă titlul continentului în 2003. Echipa masculină de tineret sub 21 de ani devine şi ea campioană europeană în 2004, obţinând şi dreptul de participare la Cupa Mondială din 2005. Actualmente, Federaţia Rusă de Hochei pe Iarbă are şi o staţie radio online, unde se difuzează regulat emisiuni şi transmisiuni directe de la jocurile din competiţiile interne.
Hocheiul pe iarbă în România
În ţara noastră, hocheiul pe iarbă este un sport aflat în suferinţă cronică. Un număr de aproximativ 20 de cluburi afiliate Federaţiei Române de Hochei pe Iarbă îşi desfăşoară activitatea în condiţii prea puţin propice, departe de ochii ziarelor şi televiziunilor. Nu există, culmea, competiţii de seniori, nivelul maxim de vârstă pentru organizarea campionatelor naţionale fiind tineret, sub 21 de ani. Pe plan internaţional, România participă cel mult la competiţii balcanice de juniori, iar din când în când mai apar şi performanţe, traduse în titluri. Forul naţional este condus de fosta canotoare, campioană olimpică, Sanda Toma-Urichianu, iar la conducerea Federaţiei au mai fost nume sonore din alte discipline, cum ar fi Iolanda Balaş-Söter sau Valentin Samungi. Din păcate, foştii mari sportivi nu au reuşit, sau poate nu şi-au dat interesul, să scoată hocheiul pe iarbă din conul de umbră în care se zbate de câteva decenii.
Din punct de vedere mediatic, cel mai activ în România este profilul de Facebook Hochei pe Iarba, care publică regulat articole şi fotografii din hochei pe iarbă.
Hocheiul pe iarbă la nivel internaţional
Hocheiul pe iarbă se dispută în două variante. Cel în aer liber, între două echipe formate din câte 11 jucători, şi cel în sală, practicat între echipe care au în compunere 6 sportivi. Începând din acest an, Federaţia Internaţională (FIH) a redus numărul de jucători la varianta indoor, la 5, iar competiţiile naţionale, din 2014, vor funcţiona după această regulă.
Pe glob, hocheiul pe iarbă este foarte dezvoltat în sudul Asiei, în India şi Pakistan. Cele două forţe nucleare sunt vechi rivale, meciurile dintre ele atingând cote incredibile de interes. La Antipozi, în Australia şi Noua Zeelandă, hocheiul este foarte gustat, iar în Europa polii sunt Olanda, Germania, Franţa, Spania şi chiar Rusia. Sud-americanii se bazează pe Argentina în special, o ţară în care hocheiul pe iarbă este foarte răspândit. Campionatul Mondial va avea loc în Olanda, la Haga, la finele lunii mai şi în prima jumătate din iunie 2014.
