Participarea României la Olimpiada de la Rio a însemnat un dezastru absolut. Cu doar cinci medalii și una singură de aur, țara noastră s-a clasat pe un debil loc 47.
Nu are rost să facem comparații, dar nu putem să nu vedem că vecina noastră Ungaria, o țară de peste două ori mai mică, atât ca populație cât și ca suprafață, a terminat pe 12, cu 15 medalii, dintre care opt de aur!
În fața noastră sunt, printre multe altele, Columbia, Iran, Thailanda, Slovacia, Georgia, Armenia, Indonezia.
Din 1952, de la Helsinki, România nu mai obținuse atât de puține medalii!
Oare cum de am ajuns proștii proștilor?
E foarte simplu. După 1989, sportul a devenit o anexă nenorocită a tuturor guvernărilor. Distrugerea sportului românesc a început odată cu schimbarea modului de viață al copiilor. Care, împinși să stea toată ziua în fața televizorului, mai apoi a calculatoarelor, mai nou a telefoanelor și tabletelor, mâncând produse fast food și bând Cola, și-au pierdut complet apetitul pentru mișcare, în general, și sport, în special. Orele de educație fizică din școli au tot fost reduse de regimuri criminale, astfel încât baza de selecție s-a micșorat cumplit.
A intervenit, apoi, subfinanțarea sportului. Baze sportive au fost rase de pe suprafața pământului, pentru a se ridica, pe locul lor, complexe comerciale, clădiri de birouri sau ansambluri rezidențiale. Alte baze au fost lăsate în paragină.
Cluburile au început să aibă o situație financiară tot mai grea. Multe au dispărut de tot. Altele au rămas fără sportivi seniori.
De aici până la dezastrul de la Rio n-a fost decât un pas. Au trecut, totuși, 27 de ani de la Revoluție, pentru că, o vreme, sportul a mai mers din acumulările și experiența perioadei antedecembriste.
***
Oare cum de ”atunci” s-a putut și acum, în plin capitalism, visul de aur al omenirii, nu se mai poate?
”Atunci” copiii făceau ore de sport la școală. Jucau fotbal toată ziua, în curtea școlii, pe maidan sau în spatele blocului. (E drept, nu apăruseră Windows, iPhone și internetul). Sportul era susținut de stat, iar România era o forță mondială în domeniu. La câteva discipline, în frunte cu gimnastica și canotajul feminin, România era nr. 1 în lume.
Sportul era o politică de partid și de stat. Începând cu Daciada și terminând cu marii noștri campioni olimpici, sportul românesc era extrem de bine organizat.
***
Toate astea sunt, acum, istorie. Acum, România a ajuns o rușine mondială, obținând câteva medalii grație unor sportivi și antrenori de excepție.
Tocmai sportivii pe care înalții oficiali conducători ai sportului românesc și o parte a presei sportive românești au încercat să arunce toată culpa dezastrului de la Rio de Janeiro 2016!
Nu, bă, conducători și ziariști de doi bani ce sunteți, nu este așa! Cei care ne-au reprezentat acolo, medaliați sau nu, sunt niște eroi. Au depășit limita la care i-ar fi recomandat nivelul de finanțare și organizare a sportului românesc.
Putea fi evitat dezastrul, în condițiile în care, de exemplu, Alin Petrache, ” fiul lui Adrian Petrache, membru al unei celebre triplete de afaceriști alături de Adrian Bittner și Dorin Cocoș” (citat de pe HotNews.ro), absolvent al Universității Naționale de Apărare “Carol I”, a câștigat competiția pentru președinția COSR în dauna legendarului Octavian Bellu?
Articol scris pentru săptămânalul ”Banatul Azi”
